Categorie: Specialitate

Autor: Dr. Alexandra Vlad, Medic Specialist Gastroenterolog 

Probioticele reprezintă organisme microscopice vii, denumite și „bacterii bune,” care, atunci când sunt administrate în doze adecvate, aduc beneficii pentru sănătatea umană. 

Printre cele mai cunoscute tipuri de probiotice se numără Lactobacilii și Bifidobacteriile, dar există și bacteriile fermentatoare cu acid lactic care au fost folosite de-a lungul istoriei în procesul de fermentare a alimentelor, tulpinile inofensive de Escherichia coli, fungi ca Saccharomyces boulardii și tulpina bacteriană Clostridium butyricum descoperită mai recent.

În lumea medicală se cunosc și sunt documentate în multiple studii beneficiile probioticelor, dar apar mereu noi teorii cu privire la importanța lor. Tractul nostru digestiv găzduiește ceea ce numim „bacterii benefice” precum speciile de Bacteroides și Firmicutes (cele mai frecvente), însă nu sunt singurele componente ale microbiomului uman. Există fungi (ciuperci) și elemente virale care colaborează pentru a menține un tranzit intestinal funcțional și sănătos. 

Se estimează că în organismul nostru există peste 400 de trilioane de celule bacteriene, iar microbiota sistemului digestiv conține peste 600.000 de gene noi, ceea ce sugerează că suntem mai degrabă compuși din microbi decât din celule umane.

1. Definirea probioticelor și cum funcționează în beneficiul florei intestinale

Conceptul de probiotic nu este recent, ci datează de acum un secol, când cercetătorii au început să-l exploreze. Ideea că probioticele pot oferi protecție împotriva infecțiilor digestive grave a apărut încă din 1917, când Alexander Nissle a izolat o tulpină de E. coli de la singurul soldat care nu s-a îmbolnăvit în timpul unei epidemii devastatoare de Shigelloza. 

De atunci, funcția florei intestinale a fost subiectul unor cercetări intensive și analize amănunțite. Bacteriile menționate anterior, Bacteroides și Firmicutes, se dezvoltă și se înmulțesc prin digestia și fermentarea substanțelor din dieta noastră, secretând totodată și propriile lor substanțe, totul întru beneficiul nutriției. 

2. Cum ajută probioticele la reducerea disconfortului digestiv, a flatulenței, a balonării și a problemelor de tranzit intestinal

Beneficiile pot varia, de la ameliorarea neplăcerilor gastro-intestinale precum balonarea și flatulența, până la reglarea problemelor legate de tranzitul intestinal, influențând musculatura netedă, prin diferite mecanisme:

• Restabilirea echilibrului florei intestinale: introducerea bacteriilor benefice are rolul de a reduce suprapopularea bacteriilor nocive, ameliorând astfel simptomele digestive;
• Stimularea fermentării eficiente a alimentelor în intestin, prevenind astfel formarea excesivă de gaze și balonare, prin descompunerea mai eficientă a carbohidraților și a altor substanțe nutritive;
• Reducerea inflamației: anumite tulpini de probiotice au proprietăți antiinflamatoare și pot ajuta la reducerea inflamației din intestin, care poate contribui la disconfortul digestiv;
• Ameliorarea tranzitului intestinal: prin influențarea mișcărilor musculare ale intestinului.

Alte beneficii:

• ameliorarea simptomelor și duratei infecțiilor gastro-intestinale;
• îmbunătățirea simptomelor și reducerea duratei răcelilor provocate de viruși obișnuiți (excludem aici virusul gripal).

3. Rolul florei intestinale în sistemul digestiv și sănătatea generală

Probioticele modelează compoziția microbiotei existente reducând proporția bacteriilor cu potențial patogen, cunoscute și sub denumirea de „bacterii nocive”. Acest fenomen se realizează prin secreția de substanțe numite bacteriocine, asemănătoare antibioticelor pe care le utilizăm în viața de zi cu zi. 

În prezent, cercetătorii investighează modul în care probioticele pot influența bariera microbiom – intestin – creier, adică încearcă să descopere cum pot modela flora bacteriană pentru ca aceasta să aibă un impact asupra activității creierului și a emoțiilor noastre.

4. Cum afectează factorii externi echilibrul florei intestinale și cum pot probioticele să ajute la restaurarea acesteia

Factorii externi pot avea un impact semnificativ asupra echilibrului florei intestinale. Acești factori pot include dieta, stresul, utilizarea de antibiotice, expunerea la infecții și alți factori de mediu. 

• Dieta: O alimentație dezechilibrată, bogată în alimente procesate, zaharuri și grăsimi saturate, dar săracă în fibre și alimente proaspete, poate afecta negativ flora intestinală. 
• Antibioticele: Antibioticele sunt medicamente folosite pentru a combate infecțiile bacteriene, dar ele pot distruge și bacteriile benefice din intestin. 
• Stresul: Stresul cronic poate afecta flora intestinală prin intermediul sistemului nervos și hormonal. 
• Infecțiile intestinale: Infecțiile intestinale acute pot perturba echilibrul florei intestinale. 

Cum acționează probioticele pentru a restaura echilibrul florei intestinale:

• Introducerea bacteriilor benefice: Probioticele conțin bacterii benefice care pot să supraviețuiască și să colonizeze intestinul. Aceste bacterii pot ajuta la înlocuirea celor care au fost distruse sau dezechilibrate din cauza factorilor externi;
• Competiția cu bacteriile nocive: Probioticele pot concura cu bacteriile patogene sau nocive pentru resurse și spațiu în intestin, reducând astfel capacitatea acestora de a se multiplica și de a provoca probleme;
• Stimularea sistemului imunitar: Probioticele pot stimula sistemul imunitar pentru a răspunde mai eficient la infecții și inflamații, contribuind astfel la menținerea unui mediu intestinal sănătos;
• Producția de substanțe utile: Unele probiotice pot produce substanțe benefice, cum ar fi acizi grași cu lanț scurt sau enzime, care pot influența în mod pozitiv mediul intestinal și sănătatea generală.

5. Alimente naturale care conțin probiotice și pot fi incluse în alimentația zilnică  

Pe lângă preparatele sub formă de supliment, putem sa ne luăm doza de probiotice și din câteva alimente foarte îndrăgite:

• iaurtul îmbogățit cu culturi;
• kefirul;
• varza murată (conține în plus și un cocktail de vitamine și minerale benefice);
• oțetul de mere;
• pâinea sourdough;
• brânzeturile fermentate.

Atunci când alegeți alimente bogate în probiotice, asigurați-vă că acestea nu au fost pasteurizate sau supuse unor tratamente termice excesive, deoarece aceste procese pot distruge bacteriile benefice. De asemenea, variați alimentele pe care le consumați pentru a obține o gamă diversă de probiotice, deoarece fiecare tip de aliment poate conține tulpini diferite de bacterii benefice.

Concluzii 

În concluzie, probioticele sunt esențiale pentru sănătatea digestivă, având potențialul de a îmbunătăți digestia, de a preveni diareea cauzată de administrarea antibioticelor și de a întări sistemul imunitar. Cu toate acestea, alegerea probioticelor potrivite, adaptate la nevoile individuale și calitatea produselor sunt aspecte cheie pentru obținerea beneficiilor dorite.

Pentru consult de specialitate, monitorizare și recomandări personalizate, efectuați o programare la unul dintre specialiștii noștri, într-una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), atât prin intermediul platformei online, cât și prin apel telefonic la numărul 021 9306. 

 

Autor: Dr. Gabriela Anghel, Medic Specialist Endocrinolog

Pubertatea este o perioadă de tranziție în dezvoltarea umană care marchează trecerea de la stadiul de copil la cel de adult. Această etapă este caracterizată de o serie de schimbări fizice, emoționale și sociale semnificative, care pregătesc corpul și mintea pentru maturitatea sexuală. 

Vârsta normală la care se desfășoară și ce modificări apar la ambele sexe

Vârsta la care apare și se desfășoară pubertatea poate varia semnificativ de la o persoană la alta, dar există o gamă de vârste considerate normale pentru începerea acestui proces. În general, pubertatea la băieți și fete începe în jurul vârstei de 9-11 ani și se poate întinde până la vârsta de 16-17 ani. 

Saltul pubertar de creștere reprezintă o perioadă de creștere în înălțime care ne apropie semnificativ de înălțimea finală a adulților. În timpul acestei perioade, unii indivizi pot dezvolta vergeturi orizontale de culoare alb-sidefie la nivelul toracelui posterior, coapselor și în zona poplitee (partea din spate a genunchilor).

Modificările comune observate la ambele sexe includ apariția mirosului apocrin axilar, care este rezultatul secreției glandelor sudoripare din zona axilară. Cu privire la părul axilar, acesta poate fi împărțit în trei stadii: 

• stadiul A1 corespunde absenței părului axilar; 
• stadiul A2 se referă la apariția firelor alungite și negre;
• stadiul A3 indică o pilozitate similară cu cea a unui adult.

Pubarha este procesul de dezvoltare a părului pubian, în care P1 reprezintă faza în care nu există păr vizibil în această zonă. P2 marchează începutul apariției firelor de păr pubian, care sunt în general de culoare neagră și cresc în lungime. P3 și P4 semnifică dezvoltarea părului pubian în zona simfizei pubiene, fără a depăși limita superioară a liniei inghinale. În schimb, la P5, observăm creșterea părului pubian nu doar în zona simfizei pubiene, ci și în zona laterală a liniei inghinale, care poate să se extindă până pe coapse.

Menarha, prima menstruație, apare de obicei în jurul vârstei de 12-14 ani, cu o marjă de plus sau minus 2 ani. Dacă menarha nu apare în acest interval, este recomandată investigarea medicală.

1. Pubertatea la fete

A. Telarha

Telarha reprezintă momentul apariției butonului mamar, asemănător unui bob de mazăre, care poate fi localizat retroareolar și uneori poate fi perceput de către fetiță ca fiind dureros. Înainte de apariția acestui mugure mamar, ne referim la stadiul pubertar de dezvoltare a sânilor, B1. Stadiul B2 corespunde momentului în care apare butonul mamar. La stadiul B3, se observă extinderea țesutului mamar și perimamelonar, iar la B4 apar modificări areolare. Stadiul B5 indică o conformație similară cu cea a unui adult.

Este demn de menționat că de la momentul apariției butonului mamar până la prima menstruație trec aproximativ 2,5 ani. În perioada de 6-12 luni înainte de debutul primei menstruații, apare o secreție vaginală normală numită leucoree fiziologică, care se caracterizează prin aspectul unei secreții vaginale albe, fără miros și de consistență subțire.

 

2. Pubertatea la băieți

A. Gonadarha

Gonadarha este procesul de dezvoltare a testiculelor, care se desfășoară în etape distincte, măsurate cu ajutorul orhidometrului. Astfel, G1 corespunde unui volum testicular de 1-3 mL, G2 este atins atunci când volumul testicular ajunge la 4 mL sau la o lungime de 2,5 cm (momentul practic al debutului pubertar). G3-4 reprezintă stadiile în care volumul testiculelor se încadrează între 5-20 mL, iar G5 indică configurația testiculară de adult, caracterizată de un volum de 25 mL.

Odată ce testiculele încep să producă testosteron, acest hormon contribuie la creșterea dimensiunilor penisului, până când acesta atinge configurația sa de adult, îngroșarea vocii, creșterea părului și dezvoltarea musculaturii.

B. Spermarha

Spermarha este stadiul în care are loc prima producție de spermă, manifestată inițial prin poluții (emisii involuntare de spermă în timpul nopții) și apariția spermatozoizilor în urină.

Cum ne dăm seama că schimbările apar prea devreme?

Pubertatea precoce este definită ca apariția semnelor de dezvoltare pubertară la o vârstă mai mică decât vârsta medie la care majoritatea adolescenților intră în pubertate, adică cu 2-3 DS  (deviații standard) înaintea vârstei la care debutează normal pubertatea la o populație dată. În prezent, se consideră că, la fete, dezvoltarea sexuală ar trebui să înceapă după vârsta de 8 ani, iar la băieți după vârsta de 9 ani. 

Părul axilar și mirosul apocrin axilar pot să apară independent de modificările determinate de secreția hormonilor sexuali proveniți de la ovare / testicule. Un copil poate prezenta miros de transpirație specific adulților încă de la o vârstă fragedă, fără ca aceasta să însemne că pubertatea sa va începe mai devreme decât este normal. Adrenarha prematură se referă la dezvoltarea părului pubian și/sau axilar înainte de vârsta de 8 ani la fete și de 9 ani la băieți, însă acest fenomen nu este însoțit de alte semne ale pubertății.

Pubertatea întârziată 

Pubertatea întârziată (tardivă) se definește ca debutul pubertar care are loc cu 2-3 deviații standard (DS) mai târziu decât vârsta medie la care începe pubertatea într-o anumită populație. Astfel că, dacă nu se observă dezvoltarea mamară la fetițe până la vârsta de cel puțin 12-13 ani sau lipsa dezvoltării testiculare la băieți până la vârsta de cel puțin 13-14 ani, acest lucru poate fi considerat pubertate întârziată. La fete, întârzierea pubertății mai poate fi definită și prin lipsa primei menstruații la 5 ani de la debutul dezvoltării pubertare sau absența menarhei (prima menstruație) la vârsta de 15 ani.

Investigaţiile în probleme ale pubertăţii

Investigațiile paraclinice folosite pentru evaluarea dezvoltării pubertare includ măsurătorile hormonale precum: FSH (hormonul foliculo-stimulant), LH (hormon luteinizant), estradiol/testosteron și nivelul DHEA-s (din glandele suprarenale). De asemenea, se efectuează o radiografie a pumnului nedominant (ex: radiografia pumnului stâng la dreptaci), ecografii utero-pelvine la fete și ecografii testiculare la băieți.

Procesul de evaluare începe cu auxologia, care implică măsurarea înălțimii și a greutății copilului și compararea acestor valori cu populația de referință (copii de aceeași vârstă și sex). Se analizează prezența unor semne specifice cum ar fi: petele de tip cafe-au-lait, hirsutismul, acneea, acanthosis nigricans, starea glandei tiroide, curburile coloanei vertebrale, aspectul dinților, trăsăturile feței (caracteristici fenotipice), anvergura brațelor și se calculează indicii vertex-pubian și pubian-sol.

Sindroame genetice în care apar tulburări ale pubertății

I. Sindromul Klinefelter (47, XXY) este cea mai întâlnită cauză de hipogonadism la bărbați. Persoanele afectate de acest sindrom experimentează o dezvoltare atipică a pubertății și prezintă caracteristici precum: înălțime peste medie, aspect eunucoid, ginecomastie (dezvoltarea excesivă a țesutului mamar), testiculi mici și fermi, precum și un coeficient de inteligență (IQ) redus.

II. Sindromul Turner (45, X0) survine când unul dintre cromozomii X este absent. Fetele cu acest sindrom sunt caracterizate de statură mică, păr occipital în partea de jos a cefei, distanța crescută între ochi și/sau mameloane. Apariția menarhei (prima menstruație) are loc doar la un procent mic dintre aceste fete. Sindromul se asociază, de asemenea, cu modificări cardiace, renale și alte caracteristici specifice în aspectul clinic.

III. Sindromul Kallmann poate afecta atât băieți, cât și fete, dar este mai des întâlnit la băieți, fiind caracterizat prin absența pubertății și diminuarea sau absența completă a simțului mirosului.

Concluzii și Recomandări

Încurajați copiii să fie deschiși față de vizitele la medic și să înțeleagă că acestea sunt normale. De asemenea, pregătiți-i prin explicații simple pentru examinările fizice și recoltarea de sânge. Este important ca aceștia să înțeleagă scopul acestor examinări pentru a le reduce anxietatea și reticența în fața lor.

Dacă aveți nevoie de consult de specialitate, vă recomandăm să apelați cu încredere la medicii centrului medical DigestMed. Puteți efectua programarea fie online, prin intermediul platformei online, fie telefonic, la numărul 021 9306. 

Autor: dr. Daniela Alecu, Medic Specialist Gastroenterolog 

Când vorbim despre colica biliară, ne referim la două aspecte. Un prim aspect este reprezentat de termenul „colică”, care descrie o durere intensă și fluctuantă, cu manifestare bruscă și care poate dispărea rapid, fără a fi necesară administrarea unei intervenții terapeutice specifice. 

Cel de-al doilea aspect este reprezentat de termenul bilă, un lichid digestiv produs de celulele hepatice și stocat în vezica biliară, care are rol în emulsionarea, absorbția grăsimilor ingerate și a vitaminelor. Acest lichid este compus în principal din apă, săruri biliare, colesterol, pigmenți biliari (cum ar fi bilirubina) și alte substanțe organice și minerale. În timpul meselor, colecistul se contractă, eliberează suc biliar necesar digestiei prin canalul cistic în coledoc, care apoi se deschide în duoden. De acolo, bila este amestecată cu alimentele digerate și enzimele digestive pentru a continua procesul de digestie și absorbție în tractul digestiv. Acest proces se realizează printr-un mecanism complex, fiind reglat atât în mod reflex, cât și hormonal.

1. Anatomia și funcția vezicii biliare 

Vezicula biliară, colecistul sau ,,fierea’’, în denumire populară, este un organ cavitar cu formă ovoidă, localizat în fosa vezicii biliare, pe fața inferioară a lobului hepatic drept, care are un volum de 30-60 cm3, o lungime între 8-12 cm și o lățime între 3-5 cm. Vezicula biliară vine în contact cu peretele abdominal la nivelul cartilajului coastei a IX-a din partea dreapta.

Anatomic, aceasta prezintă 3 părți: fundul, corpul și colul colecistului. Corpul și fundul aderă la parenchimul hepatic, iar colul se alătură canalului cistic care se unește cu cel hepatic comun. La confluența dintre aceste canale se formează ductul coledoc, care, împreună cu canalul pancreatic, se deschide în duoden printr-o mică porțiune numită ampulla Vater. Ductul cistic este cel care conduce bila în două direcții: din ficat în vezica biliară și din vezica biliară în ductul coledoc.

Rolul colecistului este de a colecta, depozita și concentra bila în repausul digestiv și de a o evacua în timpul digestiei alimentelor. Practic, este un rezervor ce conține secreție biliară colectată din ficat și transportată ulterior prin canalul hepatic. 

“Fierea” poate colecta în 24 de ore în jur de 800-1200 ml de secreție biliară, aceasta fiind diferită în funcție de regimul alimentar și de genetica pacientului.

2. Cauzele și factorii de risc ai colicii biliare

Litiaza biliară este cea mai frecventă afecțiune a tractului biliar și principala cauză a colicii biliare. Este o afecțiune complexă, iar cercetările au identificat o serie de condiții asociate cu apariția calculilor biliari, unii factori de risc fiind modificabili, alții, în schimb, nu. 

Factorii de risc pentru litiaza biliară sunt: 

• nemodificabili: vârsta, genul feminin, grupul etnic, ereditatea; 
• modificabili: obezitatea, creșterea trigliceridelor și scăderea HDL colesterol, sarcina, terapia cu estrogeni, diabetul zaharat tip II, sindromul metabolic, ciroza hepatică, hepatita cu virus C, hipomotilitatea veziculei biliare (scăderea rapidă în greutate, postul, reducerea frecvenței prânzurilor), chirurgia bariatrică, dietele hipercalorice, bogate în colesterol, dietele sărace în fibre vegetale, sedentarismul, fumatul și anumite medicamente (fibrați, octreotid, ceftriaxona).

Litiaza biliară se definește prin prezența de calculi în căile biliare. Exista 2 tipuri majore de calculi, clasificați în funcție de compoziție : calculi colesterolici și calculi pigmentari. În general, calculii biliari sunt de compoziție mixtă, adică pot conține atât colesterol, cât și pigmenți biliari. Aceștia se pot forma în vezicula biliară sau în orice segment al căilor biliare și pot rămâne adesea asimptomatici. Migrarea acestora poate da un spectru larg de manifestări clinice. 

Formarea calculilor în colecist poate provoca blocarea evacuării sucului biliar, ceea ce duce la creșterea presiunii în pereții vezicii biliare și, ca rezultat, la apariția durerii biliare.

3. Simptomele colicii biliare 

În majoritatea cazurilor, litiaza biliară nu prezintă simptome și poate fi detectată accidental la pacienți care nu prezintă simptome tipice biliare, prin intermediul unei ecografii abdominale.

Simptomele caracteristice litiazei biliare sunt reprezentate de colica biliară, care se manifestă prin durere intensă în regiunea epigastrică sau hipocondrul drept, cu potențială iradiere în spate și/sau umărul drept. Durata unei crize de colică biliară este, de obicei, mai mare de 15-20 de minute. Aceste crize sunt adesea declanșate de consumul de alimente bogate în grăsimi sau de alimente colecistokinetice (grăsimi animale, alimente prăjite / afumate, ouă, maioneză, smântână, preparate tocate, conserve de carne sau legume bogate în grăsimi, prăjituri cu creme, frișcă, nuci, migdale, alune, ciocolată, cafea, alcool, băuturi carbogazoase etc.).

Durerea biliară poate fi însoțită uneori de greață, vărsături, transpirații, subfebrilitate sau febră. În unele cazuri, durerea poate persista timp de 4-6 ore, ceea ce poate indica apariția unor complicații, cum ar fi colecistita sau pancreatita.

Pacienții care au litiază biliară pot interpreta orice simptom abdominal ca fiind generat de calculii biliari. Cu toate acestea, adesea acești pacienți pot fi diagnosticați cu afecțiuni diferite, precum: gastrită, ulcer gastric, sindromul colonului iritabil sau chiar litiază renală, apendicită, pancreatită sau infarct miocardic. Atunci când tabloul clinic este complex și simptomele sunt variate, poate fi dificil de determinat dacă acestea sunt cauzate de litiază biliară sau de altă afecțiune.

4. Diagnosticul și evaluarea colicii biliare

Diagnosticul colicii biliare se stabilește pe baza anamnezei, a examenului clinic al pacientului și cu ajutorul ecografiei abdominale. Simptomatologia specifică, precum și examinarea fizică a abdomenului, în care se constată sensibilitatea la palpare în zona de proiecție a colecistului, sunt factori importanți în determinarea diagnosticului. Cu ajutorul ecografiei abdominale se poate face un diagnostic diferențial al durerii și se poate confirma prezența litiazei biliare.

Ecografia abdominală reprezintă prima investigație și metodă de elecție în evaluarea unei dureri abdominale. Aceasta permite diagnosticul de litiaza biliară în condiții de repaus alimentar. La ecografie se pot observa în mod tipic una sau mai multe imagini hiperecogene (mai strălucitoare) în interiorul colecistului, care sunt mobile și care se pot modifica în funcție de poziția pacientului, având aspectul cunoscut sub numele de „con de umbră posterior”.

În plus, este recomandată efectuarea unui bilanț de analize de sânge, inclusiv enzime pancreatice și hepatice, în cazurile în care există inflamație asociată colicii biliare. Aceste analize pot oferi informații suplimentare despre funcția pancreasului și a ficatului, precum și despre gradul de inflamație prezent.

5. Tratamentul și managementul colicii biliare 

În terapia temporară a colicii biliare se utilizează antiinflamatoare și spasmolitice administrate intravenos, acestea având rolul de a reduce durerea și inflamația asociată. De asemenea, se pot utiliza și prokinetice pentru gestionarea vărsăturilor, precum și medicamente cu rol de protecție gastrică.

Tratamentul medicamentos cu acid ursodeoxicolic poate fi încercat, dar este important de menționat că acesta nu elimină cauza principală a litiazei biliare. Astfel, păstrarea colecistului și a condițiilor litogene (cum ar fi staza biliară, suprasaturația în colesterol și susceptibilitatea genetică) pot favoriza recidiva formării calculilor.

Tratamentul curativ și terapia de elecție pentru litiaza biliară simptomatică este colecistectomia, adică intervenția chirurgicală de îndepărtare a colecistului. În cazul litiazei biliare asimptomatice și necomplicate, decizia de a efectua intervenția chirurgicală depinde de mai mulți factori: vârsta pacientului, prezența altor afecțiuni asociate (comorbidități) și dimensiunea calculilor.

6. Complicațiile colicii biliare 

În cazul litiazei biliare simptomatice, rata complicațiilor anuale este de aproximativ 1-2%, iar printre cele mai frecvente complicații acute derivate sunt: colecistita (inflamația acută a colecistului), pancreatita acută și colangita (infecția tractului biliar), colecistita perforată, hidropsul vezicular (distensia vezicii biliare) și ileusul biliar (obstrucția intestinală cauzată de calculii biliari).

Complicațiile cronice ale litiazei biliare pot include colecistite recurente (inflamații repetate ale colecistului), pancreatita recurentă și neoplasmul de colecist (cancerul de colecist).

Metoda de screening non-invazivă și preferată pentru diagnosticarea litiazei biliare este ecografia abdominală, care oferă o acuratețe mare și este potrivită pentru depistarea și prevenirea complicațiilor în timp. Alte metode imagistice, cum ar fi tomografia computerizată (CT), rezonanța magnetică nucleară (RMN) și colangiopancreatografia retrogradă endoscopică (ERCP), pot fi indicate în cazurile de suspiciune a litiazei coledociene. 

Studiile legate de colecistectomie (îndepărtarea chirurgicală a colecistului) au evidențiat anumite dezavantaje, cum ar fi un risc crescut de cancer colorectal la femei după aproximativ 15 ani de la intervenție, precum și posibilitatea de reflux biliar și apariția diareei. Conduita actuală recomandă intervenția chirurgicală doar în cazul pacienților simptomatici sau în prezența anumitor complicații.

Concluzii și Recomandări 

În concluzie, colica biliară reprezintă o afecțiune cu potențial ridicat de durere, cauzată de calculii biliari. Această durere intensă poate fi declanșată de alimente grase și poate provoca disconfort semnificativ pacienților afectați. Pentru gestionarea colicii biliare și prevenirea complicațiilor ulterioare este nevoie de diagnosticare precoce și tratament adecvat. În cazurile simptomatice severe care prezintă complicații, colecistectomia, adică îndepărtarea chirurgicală a colecistului, este terapia de elecție. 

Totuși, fiecare caz trebuie evaluat individual, iar consultul medical de specialitate este crucial pentru a se stabili cea mai bună opțiune terapeutică. Vă recomandăm să efectuați o programare la una dintre locațiile centrului medical DigestMed (Aviației sau Militari), acolo unde medicii noștri vă vor ajuta cu un diagnostic corect și sprijin în vederea soluționării specificului afecțiunii dumneavoastră.

Înainte de a ajunge în cabinetul medicului specialist, adoptarea unui stil de viață sănătos, o alimentație echilibrată și evitarea excesului de grăsimi, pot contribui la reducerea riscului de formare a calculilor biliari și la prevenirea recurenței colicilor biliari.

Nu întârziați să vă programați, fie prin intermediul platformei online, fie telefonic, la numărul 021 9306!

 

Autor: Dr. Alexandra Vlad, Medic Specialist Gastroenterolog

Bolile hepatice cronice sunt determinate de o inflamatie de lungă durată a ficatului, care afectează structura și funcțiile acestuia. Din păcate, aceste afecțiuni nu se manifestă întotdeauna prin simptome evidente și, uneori, pot progresa silențios către insuficiență hepatică severă.

1. Cauzele bolilor hepatice

Bolile hepatice pot avea multiple cauze:

– cauze virale de afectare hepatică, precum infecțiile cu virus hepatic B (VHB) și virus hepatic C (VHC), coinfecția VHB-VHD;

– steatohepatita non-alcoolică – întâlnită în ficatul gras non-alcoolic;

– cauze toxice, în care alcoolul este factor determinant;

– cauze autoimune (hepatita autoimună, colangita biliară, colangita sclerozantă biliară);

– boli metabolice (boala Wilson, deficitul de alfa 1 antitripsină sau hemocromatoză);

– boli genetice rare.

2. Tipuri comune de boli hepatice cronice 

Hepatitele

Virusurile hepatice B și C sunt responsabile pentru apariția hepatitelor cronice în majoritatea cazurilor. Sistemul actual medical permite depistarea gratuită prin teste sanguine specifice, disponibile atât la prescripția medicului de familie, cât și a medicului specialist. Un aspect extrem de important în gestionarea acestor infecții hepatice este reprezentat de accesul la tratamente cu cele mai noi molecule disponibile, tratament de ultimă generație ce controlează și chiar vindecă infecția cu hepatită C. De exemplu, tot pentru infecția cu virusul hepatic C, există tratamente fără interferon care sunt o opțiune excelentă chiar și pentru pacienții cu ciroză avansată.

Boala hepatică grasă non-alcoolică 

O altă afecțiune frecventă este boala hepatică grasă non-alcoolică, caracterizată prin acumularea de grăsimi în ficat la pacienții care pot avea și alți factori de risc metabolic. Printre acești factori de risc se numără pacienții hipertensivi, cei cu obezitate, dislipidemii, dificultăți în reglarea glicemiei sau care au fost diagnosticați cu diabet zaharat tip II.

Trebuie să subliniem importanța deosebită a unui diagnostic corect și evaluarea adecvată pentru această afecțiune. Chiar dacă este denumită în mod aparent simplu „ficatul gras„, aceasta poate avea consecințe grave în absența tratamentului și a adoptării unei diete corespunzătoare. Neglijată, boala poate progresa către stadii avansate, incluzând ciroză hepatică dezvoltată pe fondul acumulării de grăsimi în ficat și chiar poate evolua către cancer hepatic. În această situație, pacienții beneficiază de îndrumare și suport medical, care includ informații despre stadiul bolii, evoluție, prognostic, tratament disponibil, precum și cele mai bune recomandări legate de schimbarea regimului igieno-dietetic și a stilului de viață.

Ciroza hepatică

Ciroza hepatică reprezintă stadiul final al evoluției multor boli hepatice cronice și constă în modificarea arhitecturii normale hepatice prin procese de inflamație, fibrozare și regenerare defectuoasă. Este un diagnostic complex ce necesită o analiză clinică, paraclinică și imagistică amănunțită. Pacienții care prezintă câteva semne evocatoare de ciroză (înroșirea palmelor, ingalbenirea pielii si sclerelor, umflarea picioarelor, paloarea unghiilor la nivelul patului unghial, apariția de pete roșiatice la nivelul toracelui ca niște „steluțe”, vene proeminente abdominale sau mărirea în volum a abdomenului în scurt timp) trebuie să se prezinte de urgență la specialist.

Ciroza poate fi compensată sau decompensată, moment în care apar complicațiile de tipul icterului, sângerări interne la nivelul stomacului sau al esofagului (varice esofagiene sau gastrice), encefalopatie hepatică (afectare cu caracter neurologic) sau lichid de ascită în cavitatea abdominală. Cea mai severă complicație este apariția cancerului hepatic, fiind stadiul final de evolutie a cirozei hepatice. Scopul principal este ca, odată stabilit diagnosticul de ciroză, stadiul de decompensare să nu apară niciodată sau să fie amânat cât de mult timp cu putință și să depistăm precoce nodulii de cancer din ficat.

3. Teste și analize utilizate în monitorizarea bolilor hepatice

A. Testele biochimice cu profil hepatic ajută medicul să diagnosticheze și să urmărească bolile hepatice cronice. În bateria de teste folosite amintim, fără a fi însă exclusive: transaminazele (TGO, TGP), enzimele legate de secreția biliară (fosfataza alcalină, gama glutamiltransferaza, bilirubina și fracțiile acesteia), ocazional 5-nucleotidaza și markeri ce ne arată funcția de sinteză hepatică (albumina, factori ai coagulării), hemograma.

B. Markeri virali – În mod adițional, medicul specialist poate solicita markeri virali hepatici (antigen HBS, anticorpi HBs, antigen HBe, anticorpi HBc) pentru evaluarea infecției VHB, precum și anticorpi HVC pentru evaluarea infecției VHC, dar și analize mai speciale pentru infecții virale mai rare (citomegalovirus, virusul Ebstein Barr). Aceste analize pot fi urmate de altele mai amănunțite, în funcție de specificul fiecărui caz în parte, cum ar fi viremiile VHB dau VHC.

C. Teste sanguine – Există teste sanguine complexe care ne pot ajuta în stabilirea gravității bolii hepatice, teste ce necesită doar o simplă recoltare de sânge. Printre acestea amintim: FibroMax (o combinație de 5 teste ce măsoară gradul de fibroză, steatoză, activitatea de inflamație și moartea celulară hepatică, existența steatohepatitei și afectarea hepatică în cadrul consumului de alcool), APRI, ELF, Hepascore, BARD sau FIB 4. Toate acestea au o serie de avantaje, având validare bună medicală și aplicabilitate înaltă, însă nu pot diferenția gradele de fibroză intermediara și nu pot fi folosite la pacienți cu sindrom Gilbert sau hemoliză.

D. Examinarea imagistică – În evaluarea bolilor hepatice cronice, o componentă esențială o reprezintă examinarea imagistică. În acest sens, ecografia abdomino-pelvină este instrumentul imagistic cel mai des utilizat datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă. Este o metodă non-invazivă, ușor de efectuat, care nu implică iradiere, furnizând rapid imagini în timp real care pot fi repetate ori de câte ori este necesar. Pentru a obține o caracterizare mai detaliată a leziunilor hepatice identificate anterior, se poate adăuga o substanță de contrast intravenos, ceea ce permite obținerea de imagini cu o acuratețe și precizie comparabile cu investigațiile imagistice mai costisitoare și mai puțin accesibile, cum ar fi tomografia computerizată sau rezonanța magnetică.

De asemenea, elastografia hepatică reprezintă o variantă specială a ecografiei hepatice. Aceasta adaugă o funcție de măsurare a elasticității țesutului hepatic și oferă informații importante cu privire la gradul de avansare al bolii hepatice și la eventualele repercusiuni pe care le poate avea asupra altor organe.

Există investigații imagistice superioare ecografiei abdominale pentru bolile hepatice, precum tomografia computerizată abdominală sau RMN abdominal cu contrast, necesare evaluării suplimentare în cazul depistării unui nodul hepatic suspect, cu risc de a se transforma în cancer.

E. Puncția biopsică (biopsia hepatică) – Pe lângă metodele neinvazive menționate anterior, medicul specialist mai poate apela și la puncția biopsie hepatică, o unealtă prețioasă de diagnostic histologic („de lamă”). Se folosește atunci când pacientul nu se încadrează în niciun tipar de boală, iar diagnosticul este crucial, pentru a putea oferi un răspuns cu privire la patologia hepatică și la prognosticul ei, precum și tratamentul necesar.

4. Tratamentul și monitorizarea afecțiunilor hepatice 

După confirmarea diagnosticului de boală hepatică cronică, medicul specialist va trasa coordonatele tratamentului și va stabili un plan de urmărire. De obicei, această monitorizare implică repetarea unor analize și a ecografiei abdomino-pelvine, iar în unele cazuri se pot efectua investigații endoscopice la anumite intervale prestabilite.

Scopul tratamentului și al urmăririi periodice este de a încetini progresia bolii hepatice și de a preveni apariția complicațiilor, cea mai de temut complicație fiind cancerul hepatic. Monitorizarea biologică (prin analize de sânge specifice) și imagistică (cel mai adesea prin ecografie abdominală) a unei boli hepatice avansate se face la intervale regulate de 3-6 luni.

Concluzii 

Monitorizarea adecvată joacă un rol esențial în gestionarea bolilor hepatice cronice. Această practică medicală fundamentală permite identificarea și evaluarea progresului afecțiunilor hepatice în timp, facilitând astfel intervenția promptă și eficientă a medicilor specialiști. Prin repetarea analizelor și a ecografiei abdomino-pelvine, precum și prin investigații endoscopice la intervale bine stabilite, putem obține o imagine clară și actualizată a stării de sănătate a pacienților. Prin monitorizarea constantă, medicii pot detecta eventualele complicații și modificări în evoluția bolilor hepatice cronice, ceea ce le permite să adapteze tratamentul pentru a maximiza beneficiile și a minimiza riscurile. 

În lupta cu bolile hepatice, pacientul nu este singur. Are un aliat de nădejde în medicul specialist gastroenterolog care, pe lângă monitorizare atentă și tratament adecvat, va ghida pacientul privind măsurile necesare de prevenție a apariției altor boli care pot agrava boala de fond hepatică. 

Astfel, importanța monitorizării în bolile hepatice cronice nu poate fi subestimată, jucând un rol crucial în îmbunătățirea calității vieții pacienților și în prevenirea complicațiilor grave asociate acestor afecțiuni.

Recomandări

Dacă aveți îndoieli legate de starea dumneavoastră de sănătate, nu ezitați să apelați la specialiștii DigestMed. Vă vom oferi recomandări de specialitate cu privire la înlăturarea obiceiurilor nocive pentru sănătate (ex: stoparea fumatului, reducerea sau sevrarea completă de alcool) și pentru scăderea în greutate.

Efectuați o programare într-una dintre locațiile centrului medical DigestMed (Aviației sau Militari), atât prin intermediul platformei online, cât și prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Anghel Gabriela, Medic Specialist Endocrinolog

Menopauza este un fenomen fiziologic perfect normal în viața femeilor, caracterizată de încetarea ciclului menstrual. Acest proces se declanșează în jurul vârstei de 50 de ani ca urmare a schimbărilor hormonale majore care au loc în organismul femeii pe măsură ce înaintează în vârstă.

Pe măsură ce se apropie menopauza, ovarul scade producția de ovule, sub influența reducerii nivelelor de estrogeni și progesteron, care sunt principalii hormoni reglatori ai ciclului menstrual.

1. Generalități

Menopauza se poate instala fie natural, fie artificial prin îndepărtarea ovarelor (ovarectomie bilaterală), necesară în anumite afecțiuni ginecologice sau oncologice.

Dacă menopauza apare prea devreme, adică înainte de 45 ani, vorbim de menopauză precoce, iar înainte de 40 ani vorbim de insuficiență ovariană premature. Ambele situații trebuie investigate de endocrinolog și ginecolog. Nici o menopauză târzie (după 55 ani) nu este de dorit, din cauza riscului crescut de cancer mamar și endometrial.

2. Simptome și consecințe ale menopauzei asupra sistemului endocrin

Menopauza este precedată de perioada de premenopauză care durează aproximativ 5 ani. În această fază de tranziție, ciclurile menstruale devin neregulate, durata dintre sângerări se prelungește sau, dimpotrivă, se scurtează, iar femeile pot experimenta o varietate de simptome precum:

• bufeuri – diagnosticul diferențial al bufeurilor trebuie realizat cu atenție, având în vedere posibilitatea existenței altor afecțiuni precum sindromul carcinoid (tumori neuroendocrine), feocromocitom (exces de catecolamine), hipertiroidism sau chiar cancer;
•  tulburări de somn;
•  schimbări de dispoziție;
•  uscăciune vaginală.

În plus, menopauza poate fi însoțită si de alte simptome precum: sindromul picioarelor neliniștite, dureri articulare, iritabilitate, dispoziție depresivă, anxietate și apnee în somn. Toate acestea pot afecta calitatea vieții femeilor în această perioadă.

3. Osteoporoza și riscul de fracturi osoase

Estrogenii joacă un rol foarte important în menținerea densității minerale osoase, de aceea declinul masei osoase se petrece atunci când hormonii sexuali feminini scad. Aportul de vitamina D, calciu și evaluarea prin osteodensitometrie (DXA) se recomandă tuturor femeilor în această perioadă, aceasta din urmă la circa 15 ani de la oprirea menstruațiilor sau chiar mai devreme, la femeile cu fracturi, cu istoric familial de fractură de șold sau alte cauze de osteoporoză secundară.

4. Modificări ale metabolismului, compoziției corporale și distribuției grăsimii, creșterea în greutate

În perioada de perimenopauză, femeile pot întâmpina diverse probleme legate de greutate și aspectul fizic. O creștere a adipozității, în special în zona abdominală, este adesea observată. De asemenea, scăderea nivelului de estrogeni poate duce la pierderea fermității sânilor și la apariția vergeturilor albe-sidefii.

Aspectul pielii poate suferi modificări odată cu apariția ridurilor fine în special în jurul ochilor și edemelor palpebrale. Femeile pot simți și oboseală accentuată, iar senzația de balonare poate fi de asemenea întâlnită în această perioadă.

Explicația creșterii ponderale o constituie scăderea ratei metabolismului bazal, scăderea estrogenilor cu redistribuția grăsimii pe model masculin (în jurul burții), dar și creșterea aportului de glucide și lipide în context de sedentarism.

5. Menopauza și tulburările sexuale asociate

Ca urmare a scăderii nivelului de estrogeni, apare atrofia vulvo-vaginală, însoţită de uscăciune vaginală şi dispareunie (jenă / durere la contact sexual), incontinenţă urinară la efort de tuse, strănut, râs (în special femeile care au avut mai multe naşteri pe cale vaginală), infecții de tract urinar, micoze.

În astfel de cazuri, tratamentul local cu estrogeni sub formă de cremă, gel sau inel vaginal sau preparatele cu DHEA vaginal, reprezintă opțiuni eficiente pentru a face față acestor neplăceri. Variantele indicate mai sus ajută la revitalizarea și hidratarea țesuturilor vaginale, ameliorând simptomele atrofiei vulvo-vaginale și îmbunătățind confortul și satisfacția sexuală.

6. Evaluarea hormonală în menopauză

Când ne confruntăm cu dereglări menstruale este obligatorie excluderea unei sarcini, dar și a hiperprolactinemiei și  hipo/-hipertiroidie. Sarcina se exclude printr-un test de sarcină efectuat la domiciliu sau prin analiza de sânge (beta-hCG). Endocrinologul va testa și nivelul prolactinei serice (eventual și prolactina serică după precipitare cu PEG), cât și TSH și freeT4 pentru a verifica funcția tiroidiană.

Dinamica hormonală în perioada menopauzei implică creșterea nivelului de FSH în a 3-a zi a ciclului menstrual, împreună cu scăderea nivelului de estradiol, AMH și inhibina B. Nivelul crescut de FSH și nivelul scăzut de estradiol, poate indica intrarea în menopauză. Cu toate acestea, rezultatele analizelor pot reveni la valorile normale specifice ciclului menstrual al femeilor fertile.

Prin urmare, pentru a diagnostica menopauza în mod precis, este necesar să avem două măsurători ale FSH-ului de peste 40 mUI/mL, obținute în luni diferite. Aceasta ne ajută să avem o perspectivă completă și să confirmăm diagnosticul de menopauză cu încredere.

Ciclul menstrual are 3 faze:

1. faza foliculară care are o durată variabilă;
2. ovulatia;
3. faza luteală care are o durată fixă, de 14 zile.

În perimenopauză perioada foliculară se scurtează, ceea ce determină cicluri menstruale mai scurte (de 28 / 26 / 24 zile sau chiar mai puțin). Pot apărea și perioade de amenoree din cauza ciclurilor anovulatorii, când ovulația nu se produce. Cu toate acestea, ovarul continuă să producă testosteron, în timp ce producția de estrogeni și progesteron scade. Acest dezechilibru hormonal poate cauza apariția firelor de păr nedorite (hirsutism ușor).

7. Indicațiile tratamentului endocrinologic în menopauză

Decizia de a trata sau nu simptomele menopauzei se bazează pe mai mulți factori:

• adresabilitatea (doar 25% dintre femeile care se confruntă cu bufeuri apelează la medic);
• severitatea simptomatologiei;
• modul în care acestea perturbă activitățile de rutină ale femeii;
• vârsta;
• contraindicațiile terapiei.

8. Terapia hormonală de substituție (THS) – pe cine tratăm și pe cine nu?

Terapia se adresează femeilor sub 60 ani, la maxim 5 ani de la oprirea menstrelor. Aproximativ 85% dintre femei se confruntă cu bufeuri în perimenopauză, acestea fiind principalul simptom pentru care avem indicaţie de tratament de substituţie hormonală.

Terapia de substituţie se face cu:

• hormoni estrogeni la femeile care nu au uter (histerectomie totală sau subtotală);
• hormoni estrogeni și progesteron la pacientele cu uter intact, pentru a preveni hiperplazia endometrială.

Contraindicaţiile terapiei:

• istoric de cancer mamar;
• boală coronariană ischemică;
• TVP (tromboză venoasă profundă);
• TEP (trombembolism pulmonar);
• AVC (accident vascular cerebral) în antecedente;
• boală hepatică activă;
• sângerare vaginală neinvestigată;
• AIT (accident ischemic tranzitoriu);
• cancer endometrial.

Pentru a exclude formele de cancer hormono-dependente, înainte de administrarea tratamentului cu estro-progestativ, sunt obligatorii următoarele analize: mamografia bilaterală, examenul Babeș-Papanicolau și examenul ginecologic.

9. Alte opțiuni de tratament pentru simptomele menopauzei

Fitoestrogenii (estrogenii din plante) sunt o alternativă de tratament pentru femeile la care terapia hormonală de substituție nu se pretează, pentru ameliorarea bufeurilor sau a celorlalte simptome asociate.

10. Riscul cardio-vascular

Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de morbiditate și mortalitate în majoritatea țărilor, inclusiv în România. Estrogenii au un efect protectiv cardio-vascular, dar după menopauză acest efect dispare, crescând riscul de probleme cardiovasculare. Acestea apar prin alterarea profilului lipidic (crește colesterolul rău LDL – colesterol, scade colesterolul bun HDL – colesterol, hipertrigliceridemie), creșterea acidului uric, hipercoagulabilitate, insulino-rezistență și creștere ponderală.

Din acest motiv, este esențial să acordăm atenție perioadei de perimenopauză în vederea prevenirii acestor probleme. Menținerea greutății corporale normale, aportul adecvat de vitamina D și calciu, activitatea fizică zilnică (30 de minute pe zi), analizele de rutină, menținerea tensiunii arteriale normale, mamografia bilaterală și consultul ginecologic sunt măsuri esențiale pentru sănătatea cardio-vasculară.

Concluzii și Recomandări

Menopauza are un impact profund asupra sistemului endocrin, afectând, în special, producția de hormoni sexuali, estrogeni și progesteron.

Deși menopauza marchează sfârșitul capacității reproductive, este important de subliniat că această etapă nu reprezintă sfârșitul sănătății femeii. Consultarea cu un endocrinolog și adoptarea unui stil de viață sănătos pot ajuta la gestionarea simptomelor menopauzei și la menținerea bunăstării generale.

Efectuează un consult de specialitate în cadrul centrului medical DigestMed, la unul dintre specialiștii noștri, pentru a primi îndrumare în managementul corect al acestei etape firești din viața femeilor. Programează-te prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021 93 06.

Autor: Dr. Alina Rusu, Medic Specialist Endocrinolog

Sindromul ovarelor polichistice (SOP) este o afecțiune complexă, frecvent întâlnită la femeile tinere (manifestată de obicei în adolescență), considerată a fi cea mai comună cauză de infertilitate endocrină.

Printre caracteristicile definitorii ale acestui sindrom se numără  hiperandrogenismul (exces de hormoni androgeni masculinizați) și disfuncția ovulatorie. Este important de menționat că aproximativ 50% dintre femeile sau adolescentele cu sindromul ovarelor polichistice prezintă exces de greutate (supraponderabilitate sau obezitate) și manifestă hiperinsulinism cu rezistență la insulină.

1. Cauze

Cauzele exacte ale apariției sindromului ovarelor polichistice nu sunt încă pe deplin cunoscute. Se presupune că această afecțiune are la bază un dezechilibru neuroendocrin care determină un nivel constant crescut de hormon luteinizant (LH), ceea ce duce la secreția excesivă de hormoni androgeni și la absența cronică a ovulației.

Există dovezi care susțin că sindromul ovarelor polichistice poate avea o cauză genetică. În acest sens, au fost studiate anumite gene implicate în steroidogeneza  (producția de hormoni steroizi sexuali și steroizi suprarenalieni), precum și în metabolismul carbohidraților. Aceste cercetări au evidențiat posibila legătură între anumite gene și apariția sindromului.

În plus, rezistența la insulină poate fi primară sau secundară obezității. Insulina joacă un rol important în apariția și menținerea afecțiunii. Ea stimulează secreția de hormoni androgeni, ceea ce poate contribui la anovulație (absența ovulației).

Se pare că există și o componentă ereditară în sindromul ovarelor polichistice, cu transmitere de la părinți la copii. Anumite gene transmise prin intermediul cromozomului X au fost identificate la un grup de paciente, sugerând astfel o influență genetică în dezvoltarea acestei afecțiuni.

Principalele caracteristici ale sindromului ovarelor polichistice, precum hirsutismul (creșterea excesivă a părului), absența ovulației și aspectul polichistic al ovarelor, sunt rezultatul hiperandrogenismului de origine ovariană. Această condiție reprezintă o problemă de sănătate preexistentă, cu care persoana se naște. Anumite modificări apar în perioada de dezvoltare intrauterină și devin evidente în timpul pubertății.

2. Simptome 

Simptomele sindromului ovarelor polichistice pot varia de la o persoană la alta, iar severitatea acestora poate fi diferită. Din punct de vedere clinic, femeile care se confruntă cu această afecțiune pot prezenta următoarele simptome: 

– Hirsutism: dezvoltarea de păr în exces, cu fir gros, pigmentat (negru) în zone specifice sexului masculin (față, între sâni, pe spate, în jurul mameloanelor, la nivelul liniei albe, adică de la buric înspre pubis, inghinal care se prelungește pe părțile interioare ale  coapselor, fese). Instrumentul clinic cu care se apreciază severitatea hirsutismului este scara Ferriman Gallwey. Alte semne de virilizare (dezvoltarea de caracteristici fizice masculine), precum musculatura dezvoltată pe model masculin, voce groasă, răgușită, hipertrofie clitoridiană sunt mai puțin caracteristice sindromului ovarelor polichistice, ele indicând o altă cauză pentru excesul de  androgeni, cum ar fi cea de origine tumorală (tumori ovariene sau suprarenaliene); 

– Acnee severă, care nu răspunde cu ușurință la tratamente dermatologice, dispusă în  cel puțin 2 locuri diferite (ex. față și torace posterior);

– Alopecia: de tip masculin, cu rarefierea până la pierderea părului la nivelul vertexului sau frontal lateral de fiecare parte (apariția golfurilor frontale), păr subțire, fragil;

– Greutate în exces;

– Probleme de fertilitate; 

– Menstre neregulate – fie prin absența menstrei o lună sau mai multe la rând, fie prin menstre absente timp de mai multe luni pe an; 

– Stări de anxietate, depresie.

3. Diagnostic

Dacă o femeie tânără se prezintă la medic cu menstruație neregulată și semne de hiperandrogenism, cum ar fi acnee, hirsutism și căderea părului, există suspiciunea de sindrom al ovarelor polichistice. Simptomele pot varia de la o persoană la alta, unele prezentând doar hirsutism și acnee, iar altele doar menstruație neregulată.

Pentru diagnosticul sindromului ovarelor polichistice se utilizează în practica medicală criteriile Rotterdam. Conform acestui consens, diagnosticul este stabilit atunci când sunt îndeplinite 2 sau 3 dintre următoarele criterii: oligo-anovulație (menstruație neregulată, neovulatorie), hiperandrogenism și aspect ecografic de ovar polichistic (prezența a cel puțin 12 foliculi între 2 și 9 mm și/sau volum ovarian de peste 10 ml la cel puțin unul din ovare). Este important de menționat că doar prezența unui număr mare de „chisturi” la nivelul ovarelor, nu este suficientă pentru a stabili diagnosticul.

Cu toate acestea, interpretarea acestor criterii poate duce la erori de diagnostic, fie prin supra-diagnosticare, fie prin sub-diagnosticare. În special în cazul adolescentelor, în primii ani după menarha (debutul menstruației), este frecvent să se observe fiziologic prezența a cel puțin 12 foliculi la nivelul ovarelor, ceea ce poate duce la investigații detaliate și costisitoare care nu sunt întotdeauna necesare și la etichetarea incorectă a bolii.

Este important de menționat că există o probabilitate mai mare ca menstrele neregulate apărute la o femeie tânără, în anii adolescenței, să indice sindromul ovarelor polichistice și mai puțin probabil să fie un simptom pentru cele trecute de 30 de ani. 

Semnele clinice și aspectul ecografic trebuie completat de dozări hormonale și teste de sânge specifice. Este necesară dozarea testosteronului și a 17-OH-progesteronului, care sunt hormoni androgeni. Alți androgeni, cum ar fi androstendionul sau DHEAS, au o valoare redusă în diagnostic și nu contribuie semnificativ la decizia de tratament. Pentru excluderea altor cauze posibile ale menstruației neregulate pot fi efectuate teste de FSH, prolactină și evaluarea hormonală a tiroidei (TSH, FT4).

Un aspect important de menționat este că unele femei se prezintă pentru evaluare când deja primesc tratament estrogen-progestativ. În această situație, dozarea androgenilor este inutilă, deoarece tratamentul hormonal inhibă producția de androgeni și de hormoni gonadotropi (FSH, LH). În timpul tratamentului cu estrogeni-progestativi, nivelul de prolactină crește, ceea ce poate duce la o diagnosticare greșită.

Pentru un diagnostic corect, ecografia pelvină folositoare pentru vizualizarea ovarelor poate fi utilă, dar prezența menstrelor neregulate și a hiperandrogenismului sunt suficiente pentru diagnostic abia după ce s-au exclus alte cauze pentru acestea.

4. Complicații

Femeile cu sindromul ovarelor polichistice sunt adesea predispuse la dezvoltarea unor afecțiuni asociate, precum:

• diabetul zaharat; 
• sindromul metabolic;
• obezitatea de tip abdominal; 
• hipertensiunea arterială;
• niveluri crescute de colesterol și trigliceride.

 

Alte complicații posibile includ: 

• apnee de somn; 
• hipertensiune arterială;
• boli cardiovasculare;
• cancer endometrial;
• Infertilitate – Infertilitatea este o complicație frecventă a sindromului ovarelor polichistice, însă nu toate femeile o dezvoltă. În general, cu eforturi suplimentare și uneori cu tratament specific, femeile cu sindromul ovarelor polichistice pot reuși să obțină o sarcină. În prezent, există centre specializate care se ocupă de evaluarea și tratamentul infertilității în aceste cazuri.

Complicațiile asociate bolii, dar și impactul negativ, per general, pot fi prevenite în principal prin diagnosticarea timpurie, prin informarea și îndrumarea pacientelor în legătură cu boala. Totodată, dacă diagnosticul a fost pus, este indicată și ghidarea către alți specialiști și informarea asupra metodelor de prevenție: adoptarea unor obiceiuri alimentare și de activitate fizică sănătoase.

5. Managementul bolii

Managementul acestei afecțiuni de sănătate necesită adesea o abordare pluridisciplinară. De la stabilirea diagnosticului, în general cu implicarea medicilor endocrinolog și ginecolog, până la oferirea de sfaturi nutriționale de către un nutriționist și evaluarea și tratamentul complicațiilor metabolice, în caz de necesitate, cu ajutorul medicului diabetolog. Complicațiile cardiovasculare pot fi evaluate și gestionate de către medicul cardiolog, iar monitorizarea ginecologică poate fi necesară în cazul infertilității sau riscului de cancer endometrial.

Tratamentul medicamentos presupune folosirea estroprogestativelor (anticoncepționale) sau doar a progestativului (progesteron). În cazul rezistenței la insulină se utilizează metformin, un medicament antidiabetic. Pentru diminuarea hirsutismului (exces de păr facial sau corporal), se pot utiliza estroprogestative care conțin un progestativ cu acțiune antiandrogenică. În unele cazuri, utilizarea acestora poate fi insuficientă, iar în aceste situații se pot utiliza și alte medicamente antiandrogenice precum: ciproteron acetat, flutamidă, finasteridă și spironolactonă. Este important de menționat că obținerea efectelor dorite poate dura cel puțin 6 luni, (în general între 6 și 12 luni), iar utilizarea finasteridei și flutamidei necesită precauție și o informare corectă a pacientei din cauza potențialelor efecte toxice hepatice.

În cazul infertilității asociate sindromului ovarelor polichistice, abordarea poate include măsuri pentru scăderea în greutate și combaterea rezistenței la insulină, precum și tratamente chirurgicale și tehnici de fertilizare asistată. 

Concluzii 

În concluzie, sindromul ovarelor polichistice este o afecțiune complexă și frecvent întâlnită la femeile tinere, care poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții și sănătatea generală. Diagnosticarea corectă și gestionarea adecvată a acestei afecțiuni necesită o abordare pluridisciplinară, implicând specialiști în endocrinologie, ginecologie, nutriție, diabetologie și cardiologie.

Prin stabilirea unui diagnostic precoce, se pot identifica și monitoriza simptomele specifice, precum menstre neregulate, hirsutism sau infertilitate și se pot evita sau minimiza potențialele complicații asociate, cum ar fi diabetul zaharat, sindromul metabolic, boli cardiovasculare sau infertilitatea.

Colaborarea strânsă între femeile afectate de sindromul ovarelor polichistice și echipa medicală, prin furnizarea de informații corecte, educație și sprijin adecvat, permite obținerea unei gestionări eficiente a afecțiunii și asigurarea unei bune calități a vieții în ciuda acesteia.

Recomandări 

Așadar, dacă identificați simptomele specifice și considerați că vă confruntați cu această afecțiune, vă recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari) cât mai curând posibil.

Consultul endocrinologic este necesar pentru obținerea unui diagnostic corect și pentru inițierea unui plan de tratament în vederea diminuării simptomelor și menținerea unui ritm de viață fără schimbări majore. Puteți efectua programarea prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Oana Plotogea, Medic Specialist Gastroenterolog

Hepatita A, cunoscută și sub denumirea de „boala mâinilor murdare”, este o afecțiune auto-limitată, ceea ce înseamnă că nu duce la infecții cronice.

Hepatita A are tendința de a apărea sub formă de epidemii din cauza modului său de transmitere. Aproximativ 1 din 3 persoane are anticorpi împotriva virusului hepatic A, ceea ce indică faptul că au fost expuse la virus, însă majoritatea nu au dezvoltat simptome specifice.

1. Ce este hepatita A?

Hepatita A reprezintă o problemă de sănătate publică, răspândită la nivel mondial şi îndeosebi în ţările subdezvoltate, cu statut socioeconomic scăzut şi condiţii precare de igienă. Este o boală infecţioasă a ficatului, cu transmitere interumană, caracterizată prin inflamarea ficatului ca urmare a infectării cu virusul hepatitic A (VHA). Acest virus se răspândește prin consumul de apă sau alimente contaminate cu materii fecale ale unei persoane infectate.

2. Căi de transmitere a virusului hepatitic A

Virusul hepatitic A se transmite pe cale fecal-orală, mai precis prin intermediul salivei, a materiilor fecale, a mâinilor murdare, a alimentelor şi a apei contaminate. De asemenea, transmiterea virusului se realizează cu precădere în colectivităţile de copii, la indivizii instituţionalizaţi şi între membrii aceleiaşi familii, unde contactul interuman este apropiat. 

Ȋn plus, a fost citată în literatura de specialitate în cazuri mai rare, cu transmitere a virusului pe cale sexuală (în comunităţile de homosexuali) sau parenterală prin produse sangvine (de exemplu, transfuzii de sânge) sau injecţii contaminate (de exemplu, la pacienţii care utilizează droguri). 

3. Simptomele hepatitei A

Hepatita A este o infecţie acută ce nu prezintă risc de cronicizare aşa cum se întâmplă în hepatitele cu virusurile hepatitice B şi C.

De cele mai multe ori, infecţia cu virusul hepatitic A este asimptomatică sau autolimitată cu simptome digestive uşoare şi generale nespecifice, cum ar fi: 

• greaţă;
• vărsături;
• diaree;
• durere sau disconfort abdominal în hipocondrul drept;
• scăderea apetitului alimentar;
• dureri musculare;
• febră. 

De asemenea, pacienţii pot dezvolta:

• icter sclero-tegumentar; 
• scaune deschise la culoare (acolice);
• urină închisă la culoare (hipercromă), perioadă în timpul căreia excreţia prin fecale este ridicată, iar nivelul de contagiozitate înalt. 

Manifestările extrahepatice sunt întâlnite în cazuri excepţionale şi constau în: 

• pancreatită;
• injurie renală acută;
• pneumonie;
• pericardită;
• colecistită acută etc. 

Formele asimptomatice sau uşoare se întâlnesc la copii şi adolescenţi, iar formele mai severe care pot necesita spitalizare se întâlnesc la adulţii cu comorbidităţi şi la vârstnici. Decesul determinat de hepatita acută fulminantă cu virusul hepatitic A apare în mai puţin de 1% din cazurile infectate. 

Perioada de incubaţie, până la apariţia simptomelor, este cuprinsă între 2 şi 4 săptămâni. Durata bolii variază de la câteva zile la 2 săptămâni, iar revenirea completă după boală se face în mai puţin de 2 luni.

4. Factori de risc pentru infecția cu virusul hepatic A

Factorii de risc în transmiterea virusului hepatitic A sunt: 

• igiena deficitară; 
• sursele nesigure de apă;
• alimentele contaminate;
• călătoriile în zone endemice. 

Persoanele aflate în categoria pacienţilor cu risc pentru contactarea infecţiei sunt copiii, persoanele care lucrează în colectivităţi, persoanele instituţionalizate, homosexualii, persoanele care consumă droguri etc.

5. Cum prevenim infecţia cu hepatita A?

 

Infecţia cu virusul hepatitic A poate fi prevenită prin respectarea regulilor de igienă: spălat corect pe mâini înainte de masă şi după ce am mers la toaletă, consumul de apă şi alimente din surse sigure. 

De asemenea, prevenţia se poate realiza prin vaccinare, cu vaccin inactiv, administrat intramuscular. Prevenţia se mai poate realiza prin administrarea de imunoglobulină G specifică, care oferă protecţie de scurtă durată, fiind indicată de obicei după expunerea la virus. Vaccinul pentru prevenţia hepatitei A se recomandă în mod special persoanelor aflate în categoria de risc: pacienţii cu HIV sau boli hepatice cronice, pacienţii imunocompromişi, gravidele, persoanele care plănuiesc să călătorească în zone endemice etc.

 

7. Tratamentul hepatitei cu virus A

Tratamentul hepatitei cu virus A este simptomatic, neexistând medicație specifică. Ȋntrucât prognosticul în hepatita A este excelent, recomandările sunt generale şi constau în: odihnă, hidratare corespunzătoare și evitarea medicamentelor toxice hepatice pe perioada bolii (de exemplu, Paracetamol).

Concluzii și Recomandări

Spre deosebire de alte tipuri de hepatită virală, hepatita A nu provoacă leziuni hepatice pe termen lung și nu devine o infecție cronică.

În cazuri rare, hepatita A poate provoca o pierdere bruscă a funcției hepatice, în special la adulții în vârstă sau la persoanele cu boli hepatice cronice. Insuficiența hepatică acută necesită spitalizare pentru monitorizare și tratament. Unele persoane care se confruntă cu această afecțiune pot avea nevoie de un transplant de ficat.

Dacă identificați simptome specifice infecției cu virusul hepatic A și ați călătorit recent într-o țară în care acest virus este frecvent, ați fost recent în contact strâns cu cineva cu hepatită A, aveți o tulburare de coagulare a sângelui, cum ar fi hemofilia sau alți factori de risc menționați anterior, nu întârziați în a efectua un consult hepatologic de specialitate. 

Pentru evitarea complicațiilor și managementul corect al afecțiunii, vă recomandăm să efectuați o programare la unul dintre  specialiștii noștri, într-una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), atât prin intermediul platformei online, cât și prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Ruxandra Pop, Medic Specialist Gastroenterolog

Apariția afețiunilor anorectale, precum boala hemoroidală, fisurile și fistulele anale, este strâns legată de prezența constipației. În majoritatea cazurilor, constipația este consecința alimentației sărace în fibre, hidratării insufieciente și sedentarismului.

1. Ce este constipația?

Constipația este una dintre cele mai des întâlnite tulburări gastrointestinale, prezentă în special la persoanele în vârstă, cu o prevalență medie de 18.9% la adulți. Această afecțiune presupune încetinirea tranzitului intestinal, cu scaune ce apar la peste 3 zile, eliminarea cu dificultate a materiilor fecale sau scaune de consistență dură.

2. Factori de risc

Factorii care pot crește riscul de constipație sunt:

• vârsta înaintată;
• lipsa activității fizice;
• consum redus de lichide;
• consumul unei cantități mici de fibre;
• afecțiuni neuro-psihice;
• medicamente antidepresive și cardiologice;
• intervenții chirurgicale abdominale anterioare.

3. Cauzele constipației

• Schimbări în stilul de viață precum scăderea aportului alimentar de fibre – consumul insuficient de alimente bogate în fibre, cum ar fi fructele și legumele cu coajă, cerealele integrale, oleaginoasele (nuci), poate contribui la constipație. Fibrele alimentare facilitează tranzitul lor prin intestin.
• Lipsa hidratării optime – lipsa necesarului de lichide poate duce la dificultatea eliminării materiilor fecale;
• Lipsa exercițiului fizic – un stil de viață sedentar și lipsa exercițiilor fizice regulate pot afecta motilitatea intestinală. Activitatea fizică stimulează contracțiile musculare ale intestinului și facilitează trecerea fecalelor prin tractul digestiv;
• Medicația – utilizarea unor medicamente precum antidepresive și medicamente opioide împotriva durerii;
• Anumite afecțiuni și tulburări medicale – prezența unor patologii, precum: hipotiroidismul, boala Parkinson și alte boli neurologice, istoricul de atac cerebral;
• Diabetul zaharat insuficient controlat terapeutic;
• Utilizarea în exces a laxativelor;
• Sindromul intestinului iritabil;
• Cancerul de colon.

4. Simptome

Simptomele constipației pot varia de la persoană la persoană, însă cele mai frecvente sunt următoarele:

• Defecație dificilă, dureroasă, forțată;
• Scaune tari, ce se elimină cu dificultate sau, uneori, doar cu ajutorul laxativelor sau al clismelor;
• Mișcări intestinale încetinite – persoanele cu constipație pot experimenta o întârziere în tranzitul intestinal, adică alimentele și fecalele se deplasează încet prin sistemul digestiv;
• Crampe, dureri abdominale, senzația urgentă de a merge la toaletă fără a fi urmată de eliminarea unui scaun, senzația de evacuare incompletă;
• Balonare și disconfort abdominal, care pot fi resimțite ca o senzație de plenitudine sau presiune în zona abdominală.

5. Complicațiile constipației

Constipația cronică și neglijată poate duce la unele complicații și probleme de sănătate. Pe lângă disconfortul abdominal și, uneori, durerile ce o însoțesc, iată câteva dintre complicațiile asociate acestei afecțiuni:

• boala hemoroidală – constipația este însoțită de eforturi excesive în timpul eliminării fecalelor, ceea ce crește presiunea în zona rectală și anală. Acest lucru poate duce la dilatarea vaselor hemoroidale din canalul anal, rezultând inflamația hemoroizilor interni sau/și externi, manifestată prin disconfort sau mâncărime anală, sângerare anală și  chiar durere intensă la acest nivel;
• fisuri anale – evacuarea fecalelor dure și uscate poate provoca fisuri în mucoasa rectală sau anală. Aceste fisuri pot fi dureroase și pot sângera în timpul defecației;
• prolaps rectal – o afecțiune în care rectul (porțiunea finală a intestinului gros) alunecă în afara anusului. În caz de prolaps rectal, mucoasa rectală și țesuturile înconjurătoare se extind dincolo de poziția normală și pot fi vizibile sau simțite în timpul defecației sau chiar în mod constant;
• fecaloamele (materii fecale tari, impactate în ultima porțiune a intestinului gros) – se pot impacta la nivelul colonului sau rectului și pot determina ocluzie intestinală.

6. Tratament

Printre cele mai eficiente metode de a trata constipația se numără schimbările în stilul de viață și alimentație, modificări aparent minore, dar cu impact mare asupra tranzitului intestinal și stării generale. Astfel, persoanele care suferă de constipație pot încerca:

• Creșterea cantității de lichide consumate zilnic – cel puțin 2L de lichide pe zi; 
• Activitate fizică regulată – mers pe jos, alergat, dans. Este recomandat ca un adult sănătos să facă mișcare cel puțin 30 de minute în fiecare zi, cel puțin 5 zile pe săptămână.
• Creșterea aportului alimentar de fibre – fructe și legume cu coajă, nuci, semințe, fibre vegetale;
• Administrarea de laxative ușoare – lactuloza și extracte de Senna. 

7. Când sunt necesare investigațiile în constipație?

Constipația cronică este o afecțiune funcțională ce afectează calitatea vieții pacientului, însă nu afectează supraviețuirea. Există, însă, câteva semne de alarmă care necesită evaluare suplimentară atentă, pentru a exclude o cauză gravă a constipației:

• lipsa completă a tranzitului intestinal, atât pentru fecale, cât și pentru gaze;
• agravarea sau instalarea bruscă a constipației;
• distensia importantă a abdomenului;
• dureri abdominale puternice;
• apariția frecventă a sângelui în scaun;
• scăderea în greutate inexplicabilă;
• anemie în analizele de sânge;
• mase tumorale abdominale palpabile.

Astfel că, în situația apariției semnelor sau simptomelor de alarmă, pacientul trebuie să se adreseze medicului specialist gastroenterolog în vederea efectuării testelor specifice. Printre acestea, se numără colonoscopia, o investigație prin care se vizualizează colonul pe interior prin intermediul unui tub flexibil cu o cameră de filmat în vârf, după o pregătire cu o substanță purgativă în prealabil. Colonoscopia poate detecta tumori colonice sau rectale, inflamații ale mucoasei sau afecțiuni anorectale, precum boală hemoroidală sau fisură anală. De asemenea,  pot fi necesare analize de sânge pentru a exclude anumite patologii ce asociază constipația, precum hipotiroidismul sau diabetul zaharat.

Recomandări 

Constipația este o afecțiune comună care poate fi tratată prin schimbarea stilului de viață. Dacă dieta nu este suficientă, iar simptomele vă afectează ritmul de zi cu zi, vă recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în cadrul centrului medical DigestMed, acolo unde medicii noștri vă pot indica efectuarea unor investigații suplimentare pentru un diagnostic precis. 

Pentru evitarea complicațiilor și managementul corect al afecțiunii, efectuați o programare la unul dintre specialiștii noștri, într-una dintre locațiile centrului medical (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), atât prin intermediul platformei online, cât și prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Monica Adriana-Stana, Medic Specialist Gastroenterolog

Hepatita autoimună survine atunci când sistemul imunitar al organismului, responsabil de combaterea infecțiilor, atacă propriile celule hepatice, procesul declanșând inflamația, umflarea și deteriorarea ficatului.

Ficatul este situat sub coaste, în partea dreaptă a abdomenului. Funcția sa principală constă în procesarea nutrienților alimentari, producerea bilei necesare pentru digestia alimentelor și stocarea zahărului pe care corpul îl utilizează ca sursă de energie. 

Acest tip de hepatită reprezintă o formă mai puțin întâlnită, care, conform estimărilor, afectează 10-17 persoane din 100.000 în Europa. Totodată, este de 3-4 ori mai frecventă la femei decât la bărbați, fiind diagnosticată, de obicei în jurul vârstei de 45 de ani. Statisticile arată că 30-50% dintre pacienții care se confruntă cu hepatită autoimună au și alte boli autoimune asociate în organism, precum tiroidită Hashimoto (tiroidită autoimună), artrită reumatoidă, colită ulcerativă sau chiar diabet de tip 1.

1. Ce este hepatita autoimună?

Hepatita autoimună este o boală cronică de etiologie necunoscută în care sistemul imun al organismului atacă celulele ficatului și provoacă inflamație. Fiind o patologie cronică, odată instalată, durează și necesită tratament toată viața. Depistată precoce, poate fi ținută sub control prin medicație specifică imunosupresoare. În caz contrar, poate duce la ciroză hepatică și, în final, la insuficiență hepatică.

Sunt două tipuri principale de hepatită autoimună, clasificare făcută în funcție de autoanticorpii prezenți în sângele pacientului care atacă celulele hepatice:

A) Tipul I: este cel mai frecvent, apare predominant la femeile tinere și se asociază, de obicei, cu alte boli autoimune (boli inflamatorii intestinale, artrită reumatoidă, Sindrom Sjogren, boală Celiacă, tiroidita Hashimoto, anemie hemolitică);

B) Tipul II: apare mai rar, la orice vârstă, dar predominant la copiii până în 14 ani.

Pe lângă asocierile cu alte boli autoimune, hepatita autoimună se suprapune frecvent cu alte boli autoimune ale ficatului, precum colangita sclerozantă și colangita biliară primitivă. De aceea, este importantă excluderea inițială a acestora și monitorizarea funcției hepatice pe parcursul bolii, fiind necesară schimbarea tratamentului în funcție de evoluția bolii. 

În ceea ce privește cauzele dezvoltării bolii, în momentul de față nu există o lămurire în acest sens. O teorie pentru patogeneza hepatitei autoimune sugerează că boala ar putea fi cauzată de interacțiunea unor factori externi (triggeri din mediu – infecții cu virusuri sau bacterii, anumite medicamente) și predispoziția genetică a individului.

 2. Factori de risc

Deși cauza exactă a acestei afecțiuni este încă necunoscută, există anumiți factori de risc care pot crește probabilitatea dezvoltării hepatitei autoimune: 

• Sexul feminin – boala este mai frecventă la femei;
• Istoricul infecțios personal;
• Predispoziția genetică (cazuri de boli autoimune în familie, mai ales la rude de gradul I);
• Anumite medicamente – Minocyclina, Nitrofurantoin, Hydralazina, Methyldopa, statine, fenofibrate, Interferon, Infliximab, Etanercept. 

Înțelegerea acestor factori de risc poate contribui la diagnosticarea corectă și la elaborarea unei scheme de tratament precoce împotriva hepatitei autoimune, oferind astfel un suport vital pacienților care prezintă această afecțiune hepatică complexă.

3. Semne și simptome ale hepatitei autoimune

Semnele și simptomele hepatitei autoimune sunt similare cu cele întâlnite în cazul altor forme de hepatită. În stadii incipiente pacienții sunt frecvent asimptomatici. Cu toate acestea, atunci când apar, ele pot varia de la o persoană la alta, de la simptome ușoare la unele de gravitate crescută în stadii avansate ale bolii și anume:

• Oboseală;
• Disconfort în hipocondrul drept; 
• Inapetență;
• Dureri articulare;
• Icter sclero-tegumentar – colorația galbenă a pielii și sclerelor; 
• Hepatomegalie – ficat mărit;
• Erupții la nivelul pielii – rash tegumentar;
• Rar greață și vărsături;
• Tulburări de menstruație la femei;
• Dacă se complică cu ciroză hepatică – apar toate semnele și simptomele acestei patologii.

4. Diagnostic

Diagnosticul hepatitei autoimune se realizează etapizat, analizele specifice nefiind efectuate de rutină. Ca în orice situație medicală, este necesară o anamneză care să identifice dacă pacientul consumă alcool în mod constant, dacă ia tratamente cronice cu medicamente considerate a fi declanșatori pentru hepatita autoimună, dacă are alte boli autoimune asociate sau are rude cu boli autoimune. 

De asemenea, examenul clinic este important deoarece poate pune în evidență semne ale afectării hepatice. Următorii pași constau în efectuarea unor investigații de sânge, imagistice și invazive care să susțină diagnosticul:

• Analize de sânge:

– uzuale (hemoleucogramă, teste hepatice uzuale, funcție renală, probe inflamatorii, sideremie, feritină, glicemie, lipidogramă, funcție tiroidiană, teste de coagulare a sângelui, proteine totale, albumină, electroliți);

– teste de hepatită A, B, C – pentru excluderea acestora;

– imunogramă completă, autoanticorpi specifici pentru hepatită autoimună;

– uneori sunt necesare și alte analize specifice care să excludă alte patologii rare, stabilite de medicul curant;

• Ecografie abdominală;
• Elastografie hepatică / fibroscan / fibromax – teste care măsoară gradul de fibroză a ficatului;
• RMN cu secvență colangio – poate fi necesar dacă se pune problema de suprapunere cu patologie autoimună a căilor biliare;
• Puncție biopsie hepatică – prelevarea unor probe mici de țesut hepatic cu ajutorul unui ac pentru examen histopatologic.

5. Tratamentul hepatitei autoimune

 

Hepatita autoimună nu se poate vindeca medical. Scopul tratamentului este de a încetini sau a opri atacul propriului sistem imun asupra celulelor hepatice și de a diminua ritmul progresiei bolii. Pentru o eficiență maximă este importantă începerea tratamentului în stadiul incipient al afecțiunii. Medicamentele folosite sunt substanțe care suprimă sistemul imunitar (imunosupresoare). Unele (corticosteroizii) sunt administrate inițial în doze mari și, ulterior, în scădere progresivă, din cauza efectelor adverse posibile. Altele sunt administrate pentru întreținere, pe termen lung, de obicei toată viața. 

Dacă tratamentul nu reușește să întrerupă progresia bolii și se ajunge la fibroză hepatică (ciroză), singura variantă de tratament este transplantul hepatic. 

6. Recomandări 

Adoptarea unui stil de viață sănătos poate juca un rol important în gestionarea hepatitei autoimune și reducerea progresiei bolii:

• Evitarea consumului de alcool, grăsimi, prăjeli, zaharuri în exces, produse care conțin aditivi alimentari;
• Menținerea unei greutăți corporale corespunzătoare;
• Consumul de alimente sănătoase bogate în fibre, vitamine și minerale;
• Hidratare corespunzătoare și mișcare / sport în limita toleranței.

Concluzii

Respectarea tratamentului prescris de medic și efectuarea controalelor regulate cu scopul monitorizării progresiei bolii și intervenției timpurii în cazul apariției unor complicații sunt foarte importante pentru gestionarea corectă a acestei boli autoimune. Așadar, adoptarea unui stil de viață sănătos, care include o alimentație echilibrată, exerciții fizice regulate și respectarea planului de tratament, pot contribui în mare măsură la menținerea sănătății hepatice și la îmbunătățirea calității vieții pacienților care suferă de hepatită autoimună.

Pentru persoanele care prezintă semne și simptome specifice acestei boli, amintite anterior, recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari) cât mai curând posibil. 

Consultul hepatologic este necesar pentru obținerea unui diagnostic precis și pentru inițierea unui plan de tratament adecvat. 

Puteți efectua programarea prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Gabriela Anghel, Medic Specialist Endocrinolog

Sindromul Cushing este o afecțiune endocrină complexă care poate avea consecințe semnificative asupra sănătății și calității vieții pacienților afectați. Sindromul Cushing poate fi cauzat de o varietate de factori, cum ar fi: tumori suprarenale, disfuncții hipofizare sau utilizarea pe termen lung a corticosteroizilor. Conform estimărilor actuale, pe plan mondial există între 40 și 70 de persoane cu acest sindrom la fiecare milion de locuitori.

1. Ce este sindromul Cushing? 

Sindromul Cushing reprezintă excesul de hormoni glucocorticoizi (cortizol) în organism și poate fi cauzat atât de factori externi (iatrogen) precum administrarea de către pacient a unui tratament pe bază de hormoni glucocorticoizi, de regulă pentru tratarea unor boli reumatologice, autoimune, alergii sau a unor afecțiuni care răspund foarte bine la acest tratament sau interni, cât și de factori externi (endogen) cauzat de producerea de către organism a unui exces de hormoni glucocorticoizi.

Atenție! Toate preparatele care conțin glucocorticoizi pot da sindrom Cushing, indiferent dacă sunt preparate orale, injectabile, inhalatorii, topice (unguente, creme) sau sub formă de picături de nas cu glucocorticoid.

2. Semnele și simptomele sindromului Cushing

Pacienții cu sindrom Cushing au un fenotip aparte, uşor de recunoscut când boala este deja activă de câţiva ani, iar complicaţiile şi-au făcut deja apariţia. Persoana cu sindrom Cushing prezintă:

• fața rotundă, roșeață în obraji;
• exces ponderal la nivelul feţei, trunchiului şi abdomenului, în contrast cu membrele superioare şi inferioare care rămân subţiri;
• vânătăi care apar după traumatism minim sau chiar spontan;
• vergeturi late de cca 1 cm violacei-roşii (pe abdomen, coapse, braţe, axile, sâni);
• „ceafă de bizon” (se depune un strat de grăsime la intersecţia dintre umeri şi ceafă), fose supraclaviculare pline;
• dureri musculare sau oboseală excesivă a mușchilor la urcarea scărilor sau dificultate în  ridicarea din poziția ghemuit;
• acnee, păr în exces (la femei), tulburări de ciclu menstrual;
• tensiune arterială crescută;
• glicemii crescute sau chiar diabet zaharat;
• densitate minerală osoasă scăzută (osteopenie, osteoporoză, fracturi de fragilitate – cele apărute spontan sau după cădere de la acelaşi nivel);
• tulburări neuro-psihiatrice (depresie, psihoze, insomnii, tulburări de memorie și concentrare, iritabilitate, anxietate, atacuri de panică).

În anumite situații, atunci când se efectuează un CT abdominal și se constată prezența unui nodul pe glanda suprarenală, devine necesară investigarea și eliminarea posibilității apariției sindromului Cushing.

3. Cauzele și factorii de risc ai sindromului Cushing

Această maladie este mai frecventă la femei și apare de regulă la vârsta adultă, dar poate apărea și la copii. Un copil cu exces ponderal care se oprește din creșterea în înălțime trebuie îndrumat către medicul endocrinolog!

Persoane care necesită testare pentru diagnosticarea cu sindromul Cushing:

• persoane care administrează glucocorticoizi;
• pacienţi cu tablou clinic sugestiv;
• pacienți tineri cu comorbidităţi neobișnuite pentru vârsta lor (hipertensiune arterială, diabet zaharat dezechilibrat sau complicații greu de controlat, osteoporoză)

4. Diagnosticarea sindromului Cushing: teste și proceduri

Diagnosticarea sindromului Cushing implică mai mulți pași și teste pentru a confirma prezența și cauza instalării.

Investigațiile presupun:

– cortizolul liber urinar – se dozează din urina strânsă în 24 ore. De obicei, acest test se face de 2 ori în mediu spitalicesc pentru o colectare corectă;

– în cadrul unei spitalizări – se poate recolta cortizolul seric la ora 23:00;

– cortizol salivar – acesta se poate efectua şi ambulatoriu, necesitând 2 măsurători;

– cortizol seric după 1 mg Dexametazonă administrat peste noapte. Pacientul va lua 1 mg de Dexametazonă la ora 23:00 (în farmacii sunt disponibile de regulă comprimatele de 4 mg, deci pacientul va lua doar un sfert de comprimat), apoi, a doua zi de dimineaţă (important, în intervalul 8:00 – 9:00), pacientul va merge la un laborator pentru recoltare de sânge. Valoarea normală a cortizolului după Dexametazonă este sub 1,8 mcg/dL (50 nmol/L);

– testul la Dexametazonă 2×2, adică pacientul va lua 0,5 mg Dexametazonă din 6 în 6 ore, timp de 2 zile, apoi se va doza cortizolul seric, valoarea normală fiind tot sub 1,8 mcg/dL (50 nmol/L). Testele la Dexametazonă nu se folosesc la femeile care iau anticoncepționale ca urmare a rezultatelor posibil fals-pozitive. În acest caz, contraceptivul trebuie întrerupt minim 6 săptămâni înainte de testare;

– dozare ACTH seric (în cazuri selecționate);

– CT/ IRM suprarenale sau hipotalamo-hipofizar.

Este important să avem în vedere faptul că există persoane la care, deși nu suferă de sindromul Cushing, rezultatele analizelor hormonale pot prezenta modificări menționate anterior. Aceste modificări pot fi cauzate de factori precum: depresia severă, alcoolismul cronic, sarcina, sindromul de ovar polichistic (SOPC), sindromul de apnee în somn sau stresul major asociat cu boli grave, spitalizări sau intervenții chirurgicale.

5. Tratamente disponibile pentru sindromul Cushing

Pentru tratarea sindromului Cushing iatrogen, este necesară o reducere graduală a dozei de glucocorticoizi până la întreruperea completă a tratamentului, cu aprobarea și sub supravegherea medicului care a recomandat efectuarea lui.

Tratamentul pentru sindromul Cushing poate implica opțiuni precum: intervenția chirurgicală (la nivelul suprarenalei sau hipofizei, în funcție de cauză), radioterapia hipofizară sau tratamentul medicamentos. Alegerea specifică a metodei terapeutice depinde de cauza subiacentă a sindromului și de evaluarea individuală a fiecărui pacient.

6. Dieta şi stilul de viaţă pentru persoanele cu sindrom Cushing

În cazul sindromului Cushing, o dietă adecvată poate juca un rol important în gestionarea simptomelor și în menținerea unei stări de sănătate optime. Este importantă consultarea unui medic sau a unui dietetician specializat înainte de a începe orice schimbare majoră în alimentație. Iată câteva regimuri și principii generale de alimentație recomandate în cazul sindromului Cushing:

• regim hipocaloric (mai puține calorii);
• hipoglucidic (mai puține alimente dulci, zahăr);
• hipolipidic (sărac în grăsimi);
• hiposodat (nesărat);
• aport suficient de lichide (2 litri de apă pe zi);
• evitarea ortostatismului prelungit, imobilizările prelungite, traumatismele, căderile, căratul şi ridicatul greutăţilor;
• se încurajează mersul pe jos, în limita toleranței;
• aport suficient de vitamina D;
• monitorizare TA, glicemii;
• tratamentul și monitorizarea afecțiunilor asociate.

7. Complicaţiile asociate cu sindromul Cushing

Sindromul Cushing poate prezenta o serie de riscuri și complicații asociate care pot afecta diferite sisteme ale organismului. Câteva dintre aceste riscuri sunt:

• riscul cardio-vascular crescut (infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, trombembolism pulmonar, edem pulmonar acut);
• infecții severe bacteriene și / sau fungice.

8. Prevenirea sindromului Cushing: cum se reduce riscul?

Până în prezent, nu există dovezi concludente care să demonstreze o măsură specifică de prevenire a sindromului Cushing. Cu toate acestea, în cazul sindromului Cushing iatrogen, care este cauzat de administrarea excesivă de glucocorticoizi, se recomandă utilizarea unei doze minime eficiente de hormoni pentru a controla boala subiacentă. Medicul specialist poate ajusta doza de glucocorticoizi în funcție de nevoile individuale ale pacientului, evaluând riscurile și beneficiile asociate cu tratamentul.

Este important ca pacienții să respecte indicațiile medicului și să fie supravegheați în mod regulat pentru a monitoriza evoluția și efectele tratamentului.

9. Impactul sindromului Cushing în viaţa de zi cu zi a persoanelor afectate?

Sindromul Cushing impactează viaţa unei persoane prin schimbările fizice pe care le implică: tulburări de dispoziție, de memorie și concentrare. Mulți pacienți beneficiază de sprijinul unui psiholog și găsesc alinare în psihoterapie, bolile hormonale fiind mai greu de gestionat emoțional.

Concluzii

Este important ca pacienții să colaboreze strâns cu medicul endocrinolog și cu echipa medicală implicată în îngrijirea lor. Respectarea programului de monitorizare, administrarea medicamentelor conform indicațiilor și comunicarea deschisă cu medicul sunt elemente esențiale pentru gestionarea eficientă a sindromului Cushing.

Pentru pacienții care prezintă simptomele sindromului Cushing amintite anterior, recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari) cât mai curând posibil. Consultul endocrinologic este crucial pentru obținerea unui diagnostic precis și pentru inițierea unui plan de tratament adecvat. Puteți efectua programarea prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021.93.06.

Autor: Dr. Anghel Gabriela, Medic Specialist Endocrinolog

Un specialist în endocrinologie este responsabil de diagnosticarea și tratamentul tulburărilor hormonale. Glandele endocrine, precum tiroida, paratiroidele, pancreasul, ovarele / testiculele, hipotalamusul, glanda pituitară și glandele suprarenale, formează sistemul endocrin. Din cauza complexității tulburărilor endocrine, ce au multiple efecte sistemice asupra organismului, pacienții pot manifesta o mare varietate de semne și simptome ce pot întârzia diagnosticul și tratamentul.

 

1. Diabet

Chiar dacă în România există o specialitate separată pentru diabet zaharat, boli metabolice și de nutriție, recomandăm să consultați întotdeauna un medic endocrinolog. De ce? Există mai multe afecțiuni endocrinologice care pot duce la creșterea glicemiei. 

De exemplu, diabetul zaharat de tip I poate fi întâlnit împreună cu sindromul poliglandular tip II, patologia tiroidiană autoimună, boala Addison sau alte boli autoimune precum boala celiacă. Acești pacienți necesită o supraveghere atentă pe toată durata vieții. 

În cazul diabetului zaharat tip II, adesea însoțit de sindromul metabolic, este important să se excludă patologia endocrinologică, de aceea este recomandată vizita la un medic endocrinolog.

Există o serie de boli endocrine care pot duce la creșterea glicemiei, iar diabetul zaharat poate fi, de asemenea, sursă a unor boli pancreatice precum pancreatită, tumori pancreatice, fibroză chistică sau hemocromatoză, caz în care pacientul va fi îndrumat de medicul gastroenterolog.

 

Printre afecțiunile endocrine care pot fi însoțite de creșterea glicemiei se numără: 

• acromegalia (exces de hormon de creștere)
• sindromul Cushing (exces de corticoizi) 
• feocromocitomul (exces de catecolamine) 
• hipertiroidia (exces de hormoni tiroidieni) 
• tumori secretoare de glucagon 
• somatostatina 
• aldosteron 
• mai rar, se pot regăsi în sindromul Klinefelter, sindromul Turner sau sindromul Prader-Willi. 

De asemenea, anumite medicamente folosite în tratamentul bolilor endocrine sau conexe, cum ar fi corticosteroizii, agonistii beta-adrenergici sau hormonii tiroidieni, pot duce la diabet.

 

2. Obezitate 

Indicele de masă corporală (IMC) se calculează folosind greutatea și înălțimea unei persoane, iar dacă acesta este egal sau mai mare de 30 kg/m2, atunci se consideră că acea persoană suferă de obezitate. Sindromul metabolic este o afecțiune destul de raspandita în prezent, cauzată de stres, alimentație nesănătoasă, sedentarism și poluare. Pacienții care au glicemie ridicată sau suferă de diabet, hipertensiune arterială, dislipidemie (niveluri crescute de trigliceride serice și niveluri scăzute de HDL-colesterol sau „colesterol bun”) și au circumferința abdominală mărită (la femei mai mare sau egală cu 88 cm și la bărbați mai mare sau egală cu 102 cm) sunt diagnosticați cu sindrom metabolic. Această afecțiune poate fi asociată și cu alte probleme de sănătate, precum ficatul gras, sindromul de ovar polichistic, sindromul de apnee în somn, hiperuricemie și gută sau sindromul inflamator persistent. 

Este important de știut faptul că pacienții cu această afecțiune sunt expuși unor complicații grave, motiv pentru care nu trebuie să piardă brusc din greutate, ci treptat. Recomandările medicale sunt: să mănânce regulat, să evite gustările între mese, să nu mănânce seara târziu, să micșoreze porțiile, să evite alimentele procesate și sărace în nutrienți, precum dulciurile, sucurile sau alimentele prăjite. De asemenea, este important ca pacienții să ia micul dejun, să se hidrateze adecvat, să aibă un somn bun și să adoarmă înainte de ora 23:00. Aceste obiceiuri simple pot avea beneficii semnificative pe termen lung.

În cazul sindromului Cushing, care se caracterizează prin excesul de corticoizi, pacienții frapează prin aspect, prezentând o serie de simptome precum: obezitate centrală și facio-tronculară, față rotundă, vergeturi (striuri) roz-violacee în abdomenul inferior și la rădăcina membrelor, acnee, vânătăi spontane sau, la traumatism minim, grăsime interscapulovertebrală (numită și „ceafă de bizon”). Diagnosticul se bazează pe teste specifice efectuate de către un medic endocrinolog.

La copii, este indicat să monitorizăm creșterea în înălțime, în special în cazul celor cu exces ponderal. Dacă identificăm astfel de probleme în cazul lor, trebuie realizată o consultație de către un medic endocrinolog.

 

3. Osteoporoza sau probleme cu sindromul osos

Osteoporoza este o afecțiune subdiagnosticată, care constă într-o scădere a calității oaselor, ceea ce le face mai fragile și predispuse la fracturi, chiar și la traumatisme minore. Pacienții cu osteoporoză trebuie să consulte atât un ortoped, cât și un endocrinolog sau un reumatolog pentru a primi un tratament adecvat.

Factorii de risc pentru osteoporoză și fracturi includ: 

• istoricul familial de fracturi de șold; 
• utilizarea prelungită de corticosteroizi; 
• istoricul personal de fracturi; 
• fumatul; 
• consumul de alcool; 
• vârsta la debutul menstruației și momentul ultimei menstruații; 
• greutatea corporală scăzută; 
• diabetul zaharat de tip I; 
• boli de ficat cronice; 
• sindroame de malabsorbție.

Pentru a diagnostica osteoporoza este nevoie de DXA (dual-absorbtiometry X-ray), care utilizează raze X minim iradiante pentru a măsura densitatea osoasă la nivelul coloanei vertebrale, a șoldului și a colului femural. Un scor T mai mic sau egal cu -2,5 DS indică prezența osteoporozei, iar un scor T între -1 și -2,5 DS indică osteopenia. Scorul FRAX poate fi, de asemenea, utilizat pentru a estima riscul de fracturi în următorii 10 ani.

Osteoporoza în sine nu provoacă durere, însă fracturile osoase pot fi extrem de dureroase. Fracturile vertebrale pot fi inaparente clinic și pot fi detectate prin imagistică, cum ar fi radiografia toraco-lombară, VFA, CT sau RMN. Punctul maxim de sensibilitate a coloanei este localizat la nivelul toracal inferior și lombar superior, de aceea trebuie evitată ridicarea obiectelor grele cu spatele arcuit, poziția recomandată fiind din sprijin ghemuit.

Deficitul de vitamina D poate fi un factor de risc pentru osteoporoză, iar doza recomandată este de 800-1000 UI/zi. Vitamina D poate fi obținută prin expunerea la soare timp de 15 minute cu antebrațele și picioarele descoperite, dar și prin suplimente administrate în perioada rece a anului. Analizele de sânge pentru pacienții cu osteoporoză includ hemoleucograma, calciul seric total, fosforul seric, PTH, 25 OH vitamina D, calciul urinar, TSH, freeT4, hemoglobina glicozilată, AST și ALT.

 

4. Sindromul de ovar polichistic 

Sindromul de ovar polichistic, cunoscut și ca SOPC,  este cea mai frecventă endocrinopatie în rândul femeilor. De obicei, simptomele sindromului ovarului polichistic apar în jurul momentului primei menstruații. Cu toate acestea, ele pot apărea și mai târziu, chiar și după o perioadă în care menstruația a fost regulată. 

Câteva dintre simptomele acestei afecțiuni se referă la: 

– ciclurile menstruale neregulate (oligomenoree – mai puțin de 9 cicluri menstruale pe an, amenoree – lipsa menstruației timp de 3 luni sau mai mult);

– prezența hiperandrogenismului – observată clinic prin hirsutism (creșterea excesivă a părului în zone dependente de androgeni, cum ar fi fața, buza superioară, mentonul, zona periareolară, toracele anterior sau linia albă abdominală) sau prin teste paraclinice care arată nivele ridicate de hormoni masculini, cum ar fi testosteronul seric crescut. 

În cazuri rare, pacientele pot prezenta și îngroșarea vocii sau clitoromegalie. Alte semne și simptome ale acestei afecțiuni includ acanthosis nigricans, care este o pigmentare a pielii în zona cervicală sau axilară și sugerează o rezistență la insulină și infertilitate.

 

5. Testosteron scăzut – hipogonadism

 

Simptomele care pot indica necesitatea unui consult de specialitate sunt: 

• scăderea dorinței sexuale; 
• absența erecțiilor spontane matinale și nocturne; 
• ejaculare precoce; 
• scăderea frecvenței bărbieritului;
• anemie;
• scăderea forței musculare; 
• depresie.

 

Tabloul clinic este influențat de momentul apariției hipogonadismului. Adolescenții cu hipogonadism pot prezenta organele genitale externe subdezvoltate, o masă musculară redusă, o lipsă a bărbii, o înfățișare mai tânără, ginecomastie (dezvoltarea sânilor), înălțime crescută și o discrepanță între segmentul superior și inferior al corpului (distanța de la pubis la sol fiind cu cel puțin 2 cm mai mare decât distanța de la pubis la creștetul capului).

În diagnosticul hipogonadismului, criteriile paraclinice includ nivelul scăzut de testosteron seric și nivelurile de gonadotropine (FSH, LH) crescute sau scăzute, în funcție de localizarea problemei (hipofiză sau testicule). 

 

6. Tulburările glandelor suprarenale 

În general, se recomandă inițial investigarea funcțională a glandelor suprarenale (prin teste de sânge), urmată de investigația imagistică. Acest lucru se datorează incidentaloamelor, tumori benigne ale glandelor suprarenale care nu se dezvoltă sau cresc foarte încet în timp și nu secretă hormoni, astfel încât acestea nu prezintă un risc imediat pentru viața pacientului. 

Glandele suprarenale au 2 straturi: 

– medulosuprarenala, care secretă adrenalina – hormonul care declanșează reacția „luptă sau fugi”;

– corticosuprarenala, care conține trei linii hormonale: glucocorticoizii (cum ar fi cortizolul), mineralocorticoizii (cum ar fi aldosteronul) și sexosteroizii (cum ar fi testosteronul, DHEA-s și androstendionul). 

Când la nivelul medulosuprarenalei apare o tumoră care secretă catecolamine plasmatice, boala se numește feocromocitom (care poate avea și alte localizări – paragangliomul). Practic, pacientul are un puseu de adrenalină însoțit de creșterea valorilor tensiunii arteriale, cefalee (durere de cap) și palpitații, ca urmare a secreției de hormoni de adrenalină. 

 

7. Hipercalcemie

Există o concepție greșită conform căreia nivelul ridicat al calciului în sânge este benefic, dar de fapt hipercalcemia trebuie investigată pentru a identifica cauza subiacentă. Există mai multe motive pentru creșterea nivelului de calciu seric. Dacă valoarea calciului seric total este crescută (există o variabilitate destul de mare a intervalului normal al calciului, dar, în mod cert, o valoare peste 10,2 mg/dL trebuie repetată), iar fosforul seric este la limita inferioară a normalului sau chiar scăzută, se recomandă determinarea valorii parathormonului, cunoscut și ca PTH. 

 

O valoare crescută a calciului seric total și PTH pune diagnosticul de hiperparatiroidism primar. În esență, una sau mai multe glande paratiroide nu mai reacționează la nivelurile normale de calciu din sânge și încep să elibereze parathormon, ceea ce determină creșterea nivelului de calciu din organism. Pentru a confirma diagnosticul, un prim pas care se recomandă este efectuarea unei scintigrafii. Paratiroidele sunt mici glande endocrine care secretă parathormon, fiind situate în spatele tiroidei. De obicei, regăsim 4 astfel de glande. Pot fi situate și ectopic (într-un loc în care nu se regăsesc în mod normal), de aceea este importantă scintigrafia. Un al doilea pas important de făcut este ecografia care ajută în localizarea paratiroidelor. 

Operația de îndepărtare a acestora este acum realizată cu metode minim invazive, astfel încât cicatricea este mică. Pentru ca medicul chirurg să poată decide îndepărtarea paratiroidei care secretă prea mulți hormoni, se dozează intraoperator nivelul PTH-ului. Dacă acesta a scăzut cu mai mult de 50% din valoarea inițială, operația se poate declara un real succes. Uneori, după operația de paratiroidectomie, valoarea calciului poate scădea până la valori care pot deveni simptomatice, pacientul resimțind furnicături la nivelul mâinilor, feței, contracturi musulare, crampe musculare, fasciculații. Acestea sunt tratate prin administrarea de vitamina D și calciu. Pacienții care se confruntă cu valori ridicate ale calciului pot avea istoric de pietre la rinichi, crize renale, constipație, aport de apă peste 3 litri / zi și urinări frecvente, depresie.

 

Concluzii

În cazul în care vă confruntați cu afecțiuni endocrinologice, este important de menționat că majoritatea beneficiază de tratament medicamentos specific. Medicul endocrinolog este specialistul care investighează, diagnostichează și tratează tulburările sistemului endocrin, un sistem complex cu multiple funcții importante în buna funcționare a organismului uman.

Pentru a beneficia de un consult de specialitate și un diagnostic corect, recomandăm să vă programați la una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021.9306.

 

Articol scris de Dr. Adelina Carabas, Medic Specialist Anestezist

Majoritatea procedurilor endoscopice sunt realizate cu sedare in prezent. Sedarea moderata cu benzodiazepine si opioizi este in continuare larg utilizata, insa sedarea profunda cu Propofol devine din ce in ce mai populara datorita metabolizarii rapide si riscurilor minime, si astfel face ca procedurile endoscopice sa fie lipsite de durere, iar procesul de trezire,  predictibil si rapid.

Endoscopia digestiva superioara nu este o procedura dureroasa, ci doar neplacuta prin senzatiile de varsatura si sufocare pe care le poate determina. In cazul colonoscopiei, pot aparea crampe, balonare si dureri abdominale. Utilizarea sedarii permite realizarea procedurilor intr-un mod confortabil, atat pentru pacient cat si pentru medic , cu rata mai mare de detectie a polipilor si de examinare completa. Societatea Americana de Anestezie a publicat definitii pentru diferite niveluri de sedare. Astfel la sedarea moderata pacientul isi mentine functia ventilatorie si cardiovasculara si poate avea un raspuns la stimuli verbali sau tactili, in timp ce, in cazul sedarii profunde, pacientul raspunde doar la stimulii durerosi.

 

SEDAREA MINIMA (ANXIOLIZA)	SEDAREA MODERATA (SEDAREA CONSTIENTA)	SEDAREA PROFUNDA
se va administra o doza mica de medicament sedativ.	se  va  administra o doza moderata de sedativ.	se va administra o doza mare de sedativ
stare de relaxare si deconectare de la mediul inconjurator	stare de somnolenta	somn profund pe toata durata procedurii
constient si capabil sa raspunda la stimulii verbali	pacientul va fi  somnoros, dar va putea vorbi normal și va putea urma niște simple instrucțiuni	pacientul va dormi profund toata durata investigatiei
amnezie usoara, pacientul isi  va  aminti partial detalii din timpul procedurii	posibilitate mica ca pacientul sa isi aminteasca detalii din timpul procedurii	probabilitate mare ca pacientul sa nu isi aminteasca nimic din timpul procedurii;
fara afectarea respiratiei;	sedarea moderata nu ar trebui sa va afecteze respiratia, in rare cazuri se produce doar o scadere minima a frecventei respiratorii;	posibilitatea scaderii frecventei respiratorii;  medicul anestezist  va monitoriza functiile vitale pe toata durata procedurii  și va interveni prin metode specifice in cazul aparitiei reactiilor adverse;

 

1. Avantajele sedarii in endoscopia digestiva

■ Medicamentele sedative utilizate în aceste proceduri au un timp de acțiune scurt și doza poate fi ajustată individual pentru fiecare pacient, astfel încât să primească cantitatea necesară pentru a se simți confortabil și a tolera cu succes procedura până la final;

■ Pacientul are un grad sporit de relaxare pe durata interventiei si in majoritatea cazurilor nu isi aminteste detalii despre desfasurarea procedurii endoscopice;

■ Exista pacienti cu anumite patologii cardiace care nu ar suporta  efectuarea endoscopiei digestive fara sedare, aceasta facilitand toleranta si impiedicand decompensarea cardiaca;

■ In mod normal, sedarea prezinta mult mai putine reactii adverse decat  anestezia generala;

■ Recuperarea pacientului dupa sedarea profunda este mult mai rapida decat in cazul anesteziei generale. Asadar, daca pacientul se simti bine si se va putea intoarce acasa la o ora sau doua dupa procedura.

 

2. Riscurile sedarii in endoscopia digestiva 

Riscurile in cazul sedarii pentru endoscopie sunt rare si pot aparea fie pe parcursul  sedarii , fie dupa sedare.

A. Riscuri pe durata sedarii

■ Probleme respiratorii: frecventa respiratorie poate scadea. Acest aspect este destul de frecvent in cazul sedarii profunde, dar poate aparea si in cazul sedarii moderate. Medicul anestezist va monitoriza pacientul pe toata durata procedurii si va interveni ori de cate ori este necesar;

■ Probleme cardiace: pot aparea scaderea tensiunii arteriale sau modificari ale ritmului cardiac.

■ Reactii alergice: pacientii pot dezvolta reactii alergice la medicamentele sedative folosite, cum ar fi eruptii cutanate, dificultati de respiratie si umflaturi; de aceea, este esentiala interogarea pacientului inainte de sedare cu privire la posibile alergii medicamentoase sau alimentare;

■  Probleme gastrointestinale: foarte rar pot aparea senzatia de greata, varsaturi sau durere abdominala;

■   Echimoza in zona montarii cateterului venos poate sa apara uneori;

■ Recomandarea de a nu manca sau bea inainte de sedare trebuie respectata cu strictete de catre pacienti, intrucat exista riscul de a aspira continutul stomacului in caile aeriene si plamani in timpul procedurii endoscopice, cu consecinte grave;

 

B. Riscuri dupa sedare 

■ Este destul de comun ca pacientul sa prezinte somnolenta si sa se simta nesigur pe picioare dupa sedare. Pentru pacientii varstnici exista un risc crescut de cadere, de aceea se recomanda ca acestia sa vina insotiti de apartinatori la procedurile cu sedare;

■ Exista posibilitatea ca sedarea sa va afecteze capacitatea de a lua decizii importante si memoria timp de pana la 24 de ore. De aceea, nu este indicat sa semnati documente importante sau sa conduceti autovehiculul dupa sedare.

 

Concluzii 

Inainte de a efectua procedura endoscopica, pentru a reduce riscurile asociate  sedarii, este important ca pacientii sa informeze medicul specialist despre istoricul medical si medicatia pe care o urmeaza. De asemenea, este recomandat sa respectati instructiunile medicului cu privire la pregatirea pentru procedura, pentru a minimiza riscurile asociate din timpul endoscopiei digestive.

Pacientii care se preteaza pentru procedurile endoscopice cu sedare sunt cei anxiosi, cu atacuri de panica, pacientii subponderali si cei cu numeroase interventii chirurgicale in sfera abdominala, la care colonoscopia poate fi dureroasa. De asemenea, este indicata utilizarea sedarii si in vederea sporirii confortului, atat pentru pacient, cat si pentru medic.

In vederea efectuarii endoscopiei digestive superioare si colonoscopiei, cu sau fara sedare, este necesara recomandarea medicului specialist pentru evaluarea indicatiei si a riscurilor acestor investigatii. Pentru aceasta va puteti programa intr-una dintre locatiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviatiei sau DigestMed Militari), prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numarul 021.9306.