Categorie: Endocrinologie

Autor: Dr. Alina Rusu, Medic Specialist Endocrinolog

Explorarea complexităților sistemului endocrin și a impactului său asupra diferențelor de gen reprezintă un teritoriu fascinant și în continuă evoluție în domeniul medical. Într-un context în care înțelegerea profundă a particularităților biologice devine esențială pentru oferirea unei îngrijiri personalizate și eficiente, abordarea bolilor endocrinologice la bărbați merită o atenție deosebită. Această perspectivă ne permite nu doar să apreciem diversitatea răspunsurilor organismului la diferiți hormoni, ci și să adaptăm strategiile de prevenție și tratament la nevoile specifice ale fiecărui pacient. Având la bază principiul că medicina de calitate recunoaște și onorează diferențele dintre pacienți, explorăm în continuare cum particularitățile hormonale influențează sănătatea bărbaților și modul în care aceștia interacționează cu sistemul medical.

Ce îi face pe bărbați diferiți de femei? Ar fi multe dar, în esență, este vorba despre hormoni, mai exact hormonii sexuali (testosteron, estradiol, progesteron). Atât femeile, cât și bărbații, produc aceiași hormoni, însă secreția hormonilor sexuali este cea care face diferența. Și acești hormoni care au efecte diferite la nivelul organelor și sistemelor corpului, dictează prevalența bolilor, severitatea lor, răspunsul la tratament, diversitatea efectelor adverse și mortalitatea.
Este cunoscut faptul că bolile endocrine, în majoritatea lor, sunt mai des întâlnite la femei. Nu se știe exact de ce, însă cel mai probabil are legătură cu estrogenii, hormonii “feminini”. S-au scris multe rânduri despre bolile endocrinologice la femei, dar în cele ce urmează ne vom referi la procentul mai mic al bolilor endocrinologice la bărbați.

1. Scădere involuntară în greutate

Cine nu s-ar bucura dacă ar slăbi mâncând? Ei bine, acest lucru nu e natural, nu e firesc pentru organismul uman și când se întâmplă, mai exact dacă vedem că slăbim și știm că nu depunem niciun efort pentru asta, atunci este momentul să ne punem un semn de întrebare. Scăderea în greutate poate avea multe cauze însă, dacă este însoțită și de alte simptome precum transpirații excesive, tremor al mâinilor sau tremor generalizat (“tremor în tot corpul” cum îl descriu pacienții), bătăi rapide ale inimii (simți că inima bate cu forță, auziți bătăile în urechi), o stare de agitație și în același timp de epuizare, este foarte probabil să fie vorba despre o disfuncție tiroidiană numită hipertiroidie. Asta înseamnă că glanda tiroidă produce prea mult hormon tiroidian și este momentul să ne adresăm medicului endocrinolog. Cu tratament, această boală se vindecă.

2. Dureri de cap severe

Dacă sunt însoțite și de tulburări de vedere, oboseală accentuată și probleme de libido și erecție pot fi cauzate de o problemă a glandei hipofize – glanda regină care guvernează toate glandele endocrine. Cel mai frecvent însă, tumorile hipofizare (adenoame) sunt descoperite întâmplător, cu ocazia unui examen RMN, mai rar CT, făcut pentru altă problemă. În majoritatea cazurilor sunt de mici dimensiuni și nu secretă vreun tip de hormon. Simptomele descrise la începutul paragrafului apar în cazul unor tumori ceva mai mari, de minim 1 cm. Tumorile hipofizare sunt destul de rare și pot pune probleme prin dimensiuni și tipul de hormon secretat. În funcție de aceste caracteristici se stabilește planul terapeutic.

3. Apariția unei umflături la baza gâtului

Poate însemna prezența unui nodul sau a mai multora, dezvoltați la nivelul glandei tiroide. Nodulii tiroidieni sunt majoritar benigni (non-canceroși) și necesită doar urmărire în timp cu ajutorul medicului endocrinolog. Statisticile au arătat însă că deși nodulii tiroidieni sunt mai rar întâlniți la bărbați, aceștia sunt adesea de tip malign (canceroși). Este important ca un bărbat care a observat mărirea de volum a zonei cervicale anterioare sau apariția unei umflaturi la nivelul gâtului, să nu amâne vizita la medicul endocrinolog. Dar de cele mai multe ori nodulii tiroidieni nu sunt atât de mari încât să fie vizibili cu ochiul liber și apare astfel întrebarea: “De ce ar trebui să meargă un bărbat să își verifice tiroida dacă nodulii tiroidieni sunt oricum rar întâlniți la acest sex și nu îl doare nimic?” Un motiv ar putea fi existența unui grad întâi de rudenie al bărbatului cu cineva din familie cunoscut deja cu probleme tiroidiene (mamă, tată, soră, frate) sau posibilitatea ca acest bărbat să fi urmat, în copilărie sau la vârstă adultă, tratament de iradiere pentru cancer (radioterapie), mai ales în zona gâtului.

4. Descoperirea unei formațiuni (nodul) la nivelul uneia sau a ambelor glande suprarenale.

Nodulii suprarenalieni sunt în marea majoritate de tip benign. Sunt descoperiți de cele mai multe ori cu ocazia unei investigații imagistice (examen RMN, CT sau mai rar ecografie) efectuate pentru alte probleme de sănătate. Vestea nu trebuie să sperie. E nevoie de o discuție cu medicul endocrinolog în urmă căreia acesta va recomanda o serie de analize de sânge ( în principal dozări hormonale) pentru stabilirea caracterului secretant sau nesecretant al formațiunii, mai exact dacă acel nodul produce sau nu vreun hormon. În funcție de dimensiunile nodulului și caracterul său, se decide planul terapeutic. Nodulii de mici dimensiuni și nesecretanți nu necesită tratament și se urmăresc imagistic.

5. Tulburările de dinamică sexuală

Deși se poate întâmpla ca de-a lungul vieții orice bărbat să experimenteze tranzitoriu o tulburare de erecție, ejaculare precoce sau scăderea libidoului, dacă aceste disfuncții persistă, pe lângă consultul urologic este nevoie și de un consult endocrinologic. De cele mai multe ori tulburările de dinamică sexuală apar la persoane cu diabet, boli cardio-vasculare, obezitate, cancer, boli renale sau hepatice severe. Odată cu avansarea în vârstă, secreția de testosteron scade și generează implicații pe toate sistemele și organele. O vizită la medicul endocrinolog poate ajuta la înțelegerea schimbărilor care au loc odată cu scăderea secreției de hormoni masculini, liniștire și administrarea unui tratament acolo unde este necesar.

6. Hipertensiunea arterială

Când apare la o persoană tânără este necesară excluderea unei cauze endocrinologice. Hipertensiunea de cauză endocrină poate apărea: prin exces de cortizol (boala Cushing, sindromul Cushing), exces de hormon de creștere (acromegalie), în feocromocitom (tumoră suprarenaliană care produce în exces hormoni numiți catecolamine), exces de aldosteron (alt hormon suprarenalian), în hiperplazia adrenală congenitală (deficitul congenital, din naștere, de o anumită enzimă care duce la anumite disfuncții hormonale), excesul de parathormon (hormonul secretat de glandele paratiroidiene implicat în reglarea calciului și vitaminei D) sau prin excesul, cât și prin deficitul de hormoni tiroidieni.

7. Durerea de sân (mastodinie) sau mărirea de volum a sânilor (ginecomastie)

Apare de cele mai multe ori la adolescenți, la băieți la vârsta pubertății și are drept cauză dezechilibrul temporar dintre hormonii masculini și cei feminini specific acestei perioade. Pentru că poate avea și alte cauze, uneori boli severe (renale, hepatice), este nevoie de o evaluare hormonală. Tratamentul presupune fie urmărire și tratament antiinflamator local, fie tratament medicamentos fie, în cazuri severe (sân voluminos), corecție chirurgicală. La bărbatul adult, cea mai frecventă cauză de ginecomastie este folosirea unor medicamente ce determină creșterea în volum a sânului (prin influențarea hormonilor). Medicul endocrinolog, prin anamneză, va identifica medicamentul implicat și va recomanda înlocuirea lui acolo unde este posibil, cu un alt tip de medicament care să nu aibă același efect. Totodată, și la adult este nevoie de excluderea altor cauze de ginecomastie (boli severe hepatice, renale, cancere, boli genetice) prin dozări hormonale, ecografie mamară, ecografie testiculară, ecografie generală și, în cazuri selectate, consult și teste genetice.

Cancerul mamar este rar întâlnit la bărbat însă, în caz de ginecomastie, mai ales unilaterală (la un singur sân) este nevoie să fie luat în calcul. Ginecomastia (benignă) apare în special la bărbații obezi căci în țesutul adipos se găsește o enzimă care transformă testosteronul produs natural de către testiculi și, în mai mică parte, de către suprarenale, în estrogen (hormon feminin). În plus, atunci când se acumulează țesut adipos, acesta se va acumula și la nivelul sânilor determinând creșterea în volum a acestora. Creșterea în volum a sânilor la bărbat (atât la adolescent, cât și la adult) strict pe seama țesutului adipos se numește adipomastie, iar rezolvarea se găsește în scăderea în greutate. Iată încă un motiv pentru un bărbat, de a evita creșterea în greutate.

8. Osteoporoză (scăderea densității minerale osoase)

Apare odată cu avansarea în vârstă, în special la femei, după menopauză, prin pierderea principalului hormon sexual ce susține echilibrul dintre formare și pierdere de os (estrogenul). La bărbat apare mai rar, căci secreția de testosteron scade mai lent cu vârsta față de scăderea bruscă a estrogenului la femei în jurul vârstei de 50 ani. În plus, bărbații au scheletul mai mare și osul mai dens (densitate minerală osoasă ceva mai mare față de cea a femeilor). Cu toate acestea, osteoporoza apare și la bărbați și acest aspect nu trebuie neglijat deoarece principala complicație de temut a osteoporozei este fractura, în principal fractura de șold. Fractura de șold pune probleme deosebite, presupune intervenție chirurgicală, timp de recuperare îndelungat cu mobilitate mult afectată. Clinic, din păcate sunt puține semnele care însoțesc scăderea densității minerale osoase. Scăderea în înălțime, durerile osoase, modificările de postură, pot sugera apariția osteoporozei. Diagnosticul este la îndemână, prin efectuarea testului de osteoporoză (cunoscut ca “DEXA”, de la principiul radiologic folosit, Dual Energy X-ray Absorptiometry). Recomandăm efectuarea testului DEXA la bărbații peste 65 – 70 de ani, mai ales dacă au o greutate redusă, dacă prezintă simptomele mai sus menționate și dacă sunt mari fumători.

Putem recomanda efectuarea testului mai devreme de 65 de ani la bărbații cu boli cronice (boala celiacă, boli hepatice, boli renale avansate), dacă au suferit de hipertiroidie (excesul de hormon tiroidian), dacă au urmat/urmează tratament cu glucocorticoizi (Prednison, Medrol, Dexametazonă etc.) sau tratament pentru cancerul de prostată. Bineînțeles, se recomandă testul de osteoporoză la orice bărbat cu vârstă peste 50 de ani care a suferit deja o fractură de fragilitate: șold, antebraț, coloană vertebrală. Osteoporoza se tratează medicamentos, însă poate fi prevenită prin modificarea stilului de viață, o nutriție cât mai corectă, creșterea activității fizice, respectarea orelor de somn, evitarea excesului de alcool și stoparea fumatului.

Iată, deci, câteva motive care ar putea aduce un bărbat la un consult endocrinologic. Bolile endocrinologice pot afecta restul organelor și sistemelor organismului. Așa cum menționam, bărbații ajung mai rar în cabinetul medicului endocrinolog, însă cunoscând câteva semne și simptome ce pot sugera instalarea unei probleme endocrinologice, bărbatul ajunge ghidat acolo unde este nevoie și se evită astfel prelungirea traseului pacientului și amânarea consultației relevante.

Recunoașterea semnalelor pe care corpul nostru ni le trimite este primul pas către păstrarea unei stări de sănătate optime. Deși bărbații pot fi mai reticenți în a căuta asistență medicală pentru probleme endocrinologice, este crucial să înțelegem că neglijarea acestor semne poate avea consecințe serioase asupra sănătății pe termen lung. Consultul endocrinologic nu doar că oferă un diagnostic precis și tratament adecvat, dar poate fi, de asemenea, punctul de plecare în prevenirea complicațiilor. Prin urmare, este important ca fiecare bărbat să acorde atenție sănătății sale endocrinologice și să nu ezite să solicite sfatul unui specialist. În cele din urmă, sănătatea noastră este cea mai prețioasă resursă pe care o avem și merită toată atenția și îngrijirea necesară.

Vă invităm să discutați cu un medic în oricare dintre centrele noastre medicale, DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma noastră online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Alina Rusu, Medic Specialist Endocrinolog

Glanda tiroidă este un organ specializat ce face parte din sistemul endocrin. Aceasta este situată în partea din față a gâtului (anterioară) și la baza acestuia, sub proeminența cartilaginoasă, cunoscută ca “mărul lui Adam”. Are formă de fluture, fiind alcătuită din două părți (doi lobi) ce stau de-o parte și de alta a traheei (conductul respirator), uniți printr-un istm (punte de legătură). La unele persoane istmul poate lipsi, glanda tiroidă fiind alcătuită doar din doi lobi separați. 

1. Cum influențează glanda tiroidă funcționarea organismului?

Tiroida, prin hormonii produși, joacă un rol esențial în organism. Hormonii tiroidieni  sunt implicați în reglarea metabolismului bazal (energia de care are nevoie un organism să  funcționeze corect în condiții de repaus), în creștere și dezvoltare. 

Glanda tiroidă are rol în: 

• controlul frecvenței cardiace (bătăile inimii / pulsul);
• în sănătatea osului (în mecanismele care asigură balanța dintre pierdere de os și formare de os nou);
• în digestie;
• în termoreglare;
• în funcționarea sistemului nervos.

 De asemenea, prin hormonii săi, glanda tiroidă este implicată în:

• fertilitate;
• formarea de celule roșii;
• reglarea colesterolului.

2. Simptome comune ale disfuncțiilor tiroidiene și cum se manifestă acestea în corpul tău

Simptomele bolilor tiroidiene, precum și ale altor afecțiuni endocrinologice, adesea se manifestă în contextul unui tablou clinic complex cu multe componente. Cu alte cuvinte, transpirația excesivă nu reprezintă întotdeauna un indicator izolat al hiperfuncției tiroidiene, ci poate fi doar unul dintre mai multe simptome care apar împreună într-un anumit context clinic.

A. Hipertiroidia 

Hipertiroidia (producția în exces a hormonilor tiroidieni)  presupune:

• creșterea ratei metabolice (persoana mănâncă și slăbește);
• transpirații excesive (generalizate: cap, palme, trunchi, membre);
• bătăi rapide ale inimii (tahicardie);
• stări de instabilitate emoțională (persoana se enervează cu ușurință); 
• tranzit intestinal accelerat;
• insomnii;
• tremor general (ca și cum vibrează toți mușchii). 

Aceste simptome apar pe rând, însă relativ în scurtă perioadă de timp și dau o stare de agitație generalizată însoțită de oboseală accentuată, ba chiar epuizare. Prin urmare, o persoană care prezintă o greutate scăzută, dar menține această greutate timp de mai mulți ani, fără să fi slăbit într-un interval scurt de timp, are puține șanse să aibă hipertiroidie. Similar, dacă o persoană transpiră excesiv de-a lungul anilor, dar nu prezintă și celelalte simptome ale hipertiroidiei menționate mai sus, este probabil să nu sufere de această afecțiune. 

Cu toate acestea, dacă observă că experimentează o creștere a nervozității, dificultăți în adormire sau trezire în mijlocul nopții fără a putea adormi din nou, pierdere în greutate fără schimbări semnificative în dieta lor sau senzații de palpitații cardiace intense, ar trebui să ia în considerare consultul unui medic endocrinolog pentru o evaluare detaliată a stării lor de sănătate.

Simptomele nu apar mereu în aceeași ordine și nu toate deodată. Uneori tremorul și bătăile rapide ale inimii creează suficient disconfort încât să fie nevoie de consult de specialitate. 

Hipertiroidia este o afecțiune zgomotoasă cu care nu putem trăi în armonie pe termen lung. Excesul de hormoni tiroidieni generează simptome tot mai neplăcute intensificând oboseala și adăugând agitație psiho-motorie persistentă. Afecțiunile cardiovasculare pot varia de la ușoare la severe, incluzând tahicardie și tulburări de ritm precum fibrilația atrială. Pentru pacienții cu antecedente de boli cardiovasculare, excesul de hormoni tiroidieni poate agrava starea acestora și poate influența negativ răspunsul la tratamentul specific.

Este rar ca un pacient să fie îndrumat rapid către un medic endocrinolog. Uneori poate ajunge în secția de psihiatrie cu simptome precum insomnie severă, tremor generalizat și iritabilitate accentuată datorate lipsei de somn.

B. Hipotiroidie 

Spre deosebire de excesul de hormoni tiroidieni (hipertiroidia), există și insuficiența de hormoni tiroidieni cunoscută sub numele de hipotiroidie, în care glanda tiroidă produce cantități mai reduse. Această disfuncție evoluează mai lent, iar simptomele pot fi confundate cu ale altor afecțiuni, ceea ce poate întârzia consultația la medicul endocrinolog. Reducerea producției de hormoni tiroidieni are un efect în lanț asupra organismului. Ritmul cardiac încetinește (bradicardie), tranzitul intestinal devine mai lent favorizând constipația, pielea devine mai uscată și, în stadii avansate, poate căpăta o nuanță palidă sau ușor portocalie. Părul poate deveni mai subțire, pierde din strălucire și cade în cantități mai mari, iar persoana poate experimenta dificultăți în gândire, mișcare și poate resimți o stare de tristețe.

În cazul hipotiroidiei se pot observa creșteri ușoare ale nivelului de colesterol și prezența unei forme ușoare de anemie care de obicei se ameliorează după începerea tratamentului. Simptomele asociate cu hipotiroidia nu apar simultan și se instalează într-un interval de timp mai lung, adesea în câteva luni, în contrast cu hipertiroidia unde simptomele pot apărea rapid, în săptămâni. Insuficiența de hormoni tiroidieni prezintă provocări speciale pentru câteva categorii de persoane, inclusiv copii, femei gravide și persoane în vârstă.

La copii insuficiența de hormoni tiroidieni poate afecta negativ procesul de creștere și dezvoltarea cognitivă, în timp ce la persoanele în vârstă, care pot avea în general și alte probleme de sănătate, poate accentua afecțiunile cardiovasculare, neurologice, digestive sau metabolice, precum diabetul sau hipercolesterolemia. Hipotiroidia care apare în timpul sarcinii prezintă un risc pentru dezvoltarea fătului, mai ales în primele săptămâni de gestație. Prin urmare, este esențial să monitorizăm funcția tiroidiană a femeilor însărcinate imediat după confirmarea sarcinii, în special dacă acestea au deja diagnosticul de tiroidită autoimună. Verificarea acesteia este simplă și implică inițial două teste de sânge pentru măsurarea nivelului de TSH și FT4. Dacă aceste rezultate sunt anormale, este crucial să consultăm un medic endocrinolog cât mai curând posibil pentru investigații suplimentare și, eventual, să începem tratamentul corespunzător.

3. Importanța diagnosticării și tratamentului precoce

Tratamentul instituit la timp minimizează efectele negative asupra organismului și redă starea de bine pacientului. Hipertiroidia este o boală capricioasă cu evoluție îndelungată și ondulantă, imprevizibilă. În mod tradițional, durata tratamentului este de minim 1-1,5 ani, iar succesul acestuia depinde în mare măsură de evaluările regulate care permit monitorizarea atentă a evoluției bolii și identificarea rapidă a unor eventuale răspunsuri nesatisfăcătoare la terapie.

Tratamentul în hipotiroidie este unul de substituție, adică înlocuim cu hormon de sinteză ceea ce nu mai poate produce glanda tiroidă. Tratamentul, în general, este pe viață, cu excepția hipotiroidiei din sarcină care, de cele mai multe ori, se remite după naștere. Cu tratamentul corespunzător, evoluția bolii este în general favorabilă și nu afectează speranța de viață a pacientului.

4. Factori de risc 

Disfuncțiile tiroidiene pot să se manifeste în orice etapă a vieții, cu predilecție în cazul femeilor, deoarece acestea sunt mai predispuse la afecțiuni tiroidiene.

De asemenea, există o creștere a riscului de a dezvolta o disfuncție tiroidiană în cazul în care avem o rudă de gradul întâi care suferă de o afecțiune tiroidiană. Deficitul de iod a fost cunoscut ca un factor de risc semnificativ pentru apariția hipotiroidiei, dar în zilele noastre, odată cu introducerea iodului în sarea de bucătărie, acest deficit este extrem de rar. Situații de stres intens precum examenele, pierderea unei persoane dragi sau a unui animal de companie, dificultăți financiare, divorțul sau sfârșitul unei relații, separarea părinților de copii, pot perturba funcția tiroidiană, cel mai adesea provocând hipertiroidie prin producția excesivă de hormoni tiroidieni. Fumatul este inamicul organismului, în general, dar glanda tiroidă este deosebit de vulnerabilă la substanțele din fumul de țigară și poate afecta negativ răspunsul la tratamentul pentru disfuncții tiroidiene.

5. Prevenție

Prevenția bolilor tiroidiene implică atât măsuri generale pentru menținerea unei stări de sănătate optime, cât și măsuri specifice. Este esențial să acordăm atenție sănătății noastre psiho-emoționale cerând ajutor specializat atunci când este necesar, de exemplu, de la un psiholog sau psihiatru. Un alt aspect important este odihna, deoarece calitatea somnului și obiceiul de a merge la culcare la ore regulate, în special între 22:00 și 23:00, pot influența sănătatea glandei tiroide.

Prevenția include, de asemenea, efectuarea regulată a analizelor de sânge, inclusiv a bilanțului hormonal tiroidian (TSH, FT4), cel puțin o dată pe an sau conform recomandărilor medicului. În plus, renunțarea la fumat este crucială, deoarece fumatul poate afecta negativ glanda tiroidă, oferind un motiv suplimentar pentru a depăși această dependență.

Concluzii

Bolile tiroidiene sunt afecțiuni cronice care necesită tratament și supraveghere pe termen lung. Prin urmare, este important să căutăm sprijinul unui medic specialist endocrinolog odată cu apariția primelor semne de perturbare a funcției tiroidiene.

Pentru consult de specialitate, monitorizare și recomandări personalizate, faceți o programare la unul dintre specialiștii noștri, în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), atât prin intermediul platformei online, cât și prin apel telefonic la numărul 021 9306.

 

Autor: Dr. Gabriela Anghel, Medic Specialist Endocrinolog

Pubertatea este o perioadă de tranziție în dezvoltarea umană care marchează trecerea de la stadiul de copil la cel de adult. Această etapă este caracterizată de o serie de schimbări fizice, emoționale și sociale semnificative, care pregătesc corpul și mintea pentru maturitatea sexuală. 

Vârsta normală la care se desfășoară și ce modificări apar la ambele sexe

Vârsta la care apare și se desfășoară pubertatea poate varia semnificativ de la o persoană la alta, dar există o gamă de vârste considerate normale pentru începerea acestui proces. În general, pubertatea la băieți și fete începe în jurul vârstei de 9-11 ani și se poate întinde până la vârsta de 16-17 ani. 

Saltul pubertar de creștere reprezintă o perioadă de creștere în înălțime care ne apropie semnificativ de înălțimea finală a adulților. În timpul acestei perioade, unii indivizi pot dezvolta vergeturi orizontale de culoare alb-sidefie la nivelul toracelui posterior, coapselor și în zona poplitee (partea din spate a genunchilor).

Modificările comune observate la ambele sexe includ apariția mirosului apocrin axilar, care este rezultatul secreției glandelor sudoripare din zona axilară. Cu privire la părul axilar, acesta poate fi împărțit în trei stadii: 

• stadiul A1 corespunde absenței părului axilar; 
• stadiul A2 se referă la apariția firelor alungite și negre;
• stadiul A3 indică o pilozitate similară cu cea a unui adult.

Pubarha este procesul de dezvoltare a părului pubian, în care P1 reprezintă faza în care nu există păr vizibil în această zonă. P2 marchează începutul apariției firelor de păr pubian, care sunt în general de culoare neagră și cresc în lungime. P3 și P4 semnifică dezvoltarea părului pubian în zona simfizei pubiene, fără a depăși limita superioară a liniei inghinale. În schimb, la P5, observăm creșterea părului pubian nu doar în zona simfizei pubiene, ci și în zona laterală a liniei inghinale, care poate să se extindă până pe coapse.

Menarha, prima menstruație, apare de obicei în jurul vârstei de 12-14 ani, cu o marjă de plus sau minus 2 ani. Dacă menarha nu apare în acest interval, este recomandată investigarea medicală.

1. Pubertatea la fete

A. Telarha

Telarha reprezintă momentul apariției butonului mamar, asemănător unui bob de mazăre, care poate fi localizat retroareolar și uneori poate fi perceput de către fetiță ca fiind dureros. Înainte de apariția acestui mugure mamar, ne referim la stadiul pubertar de dezvoltare a sânilor, B1. Stadiul B2 corespunde momentului în care apare butonul mamar. La stadiul B3, se observă extinderea țesutului mamar și perimamelonar, iar la B4 apar modificări areolare. Stadiul B5 indică o conformație similară cu cea a unui adult.

Este demn de menționat că de la momentul apariției butonului mamar până la prima menstruație trec aproximativ 2,5 ani. În perioada de 6-12 luni înainte de debutul primei menstruații, apare o secreție vaginală normală numită leucoree fiziologică, care se caracterizează prin aspectul unei secreții vaginale albe, fără miros și de consistență subțire.

 

2. Pubertatea la băieți

A. Gonadarha

Gonadarha este procesul de dezvoltare a testiculelor, care se desfășoară în etape distincte, măsurate cu ajutorul orhidometrului. Astfel, G1 corespunde unui volum testicular de 1-3 mL, G2 este atins atunci când volumul testicular ajunge la 4 mL sau la o lungime de 2,5 cm (momentul practic al debutului pubertar). G3-4 reprezintă stadiile în care volumul testiculelor se încadrează între 5-20 mL, iar G5 indică configurația testiculară de adult, caracterizată de un volum de 25 mL.

Odată ce testiculele încep să producă testosteron, acest hormon contribuie la creșterea dimensiunilor penisului, până când acesta atinge configurația sa de adult, îngroșarea vocii, creșterea părului și dezvoltarea musculaturii.

B. Spermarha

Spermarha este stadiul în care are loc prima producție de spermă, manifestată inițial prin poluții (emisii involuntare de spermă în timpul nopții) și apariția spermatozoizilor în urină.

Cum ne dăm seama că schimbările apar prea devreme?

Pubertatea precoce este definită ca apariția semnelor de dezvoltare pubertară la o vârstă mai mică decât vârsta medie la care majoritatea adolescenților intră în pubertate, adică cu 2-3 DS  (deviații standard) înaintea vârstei la care debutează normal pubertatea la o populație dată. În prezent, se consideră că, la fete, dezvoltarea sexuală ar trebui să înceapă după vârsta de 8 ani, iar la băieți după vârsta de 9 ani. 

Părul axilar și mirosul apocrin axilar pot să apară independent de modificările determinate de secreția hormonilor sexuali proveniți de la ovare / testicule. Un copil poate prezenta miros de transpirație specific adulților încă de la o vârstă fragedă, fără ca aceasta să însemne că pubertatea sa va începe mai devreme decât este normal. Adrenarha prematură se referă la dezvoltarea părului pubian și/sau axilar înainte de vârsta de 8 ani la fete și de 9 ani la băieți, însă acest fenomen nu este însoțit de alte semne ale pubertății.

Pubertatea întârziată 

Pubertatea întârziată (tardivă) se definește ca debutul pubertar care are loc cu 2-3 deviații standard (DS) mai târziu decât vârsta medie la care începe pubertatea într-o anumită populație. Astfel că, dacă nu se observă dezvoltarea mamară la fetițe până la vârsta de cel puțin 12-13 ani sau lipsa dezvoltării testiculare la băieți până la vârsta de cel puțin 13-14 ani, acest lucru poate fi considerat pubertate întârziată. La fete, întârzierea pubertății mai poate fi definită și prin lipsa primei menstruații la 5 ani de la debutul dezvoltării pubertare sau absența menarhei (prima menstruație) la vârsta de 15 ani.

Investigaţiile în probleme ale pubertăţii

Investigațiile paraclinice folosite pentru evaluarea dezvoltării pubertare includ măsurătorile hormonale precum: FSH (hormonul foliculo-stimulant), LH (hormon luteinizant), estradiol/testosteron și nivelul DHEA-s (din glandele suprarenale). De asemenea, se efectuează o radiografie a pumnului nedominant (ex: radiografia pumnului stâng la dreptaci), ecografii utero-pelvine la fete și ecografii testiculare la băieți.

Procesul de evaluare începe cu auxologia, care implică măsurarea înălțimii și a greutății copilului și compararea acestor valori cu populația de referință (copii de aceeași vârstă și sex). Se analizează prezența unor semne specifice cum ar fi: petele de tip cafe-au-lait, hirsutismul, acneea, acanthosis nigricans, starea glandei tiroide, curburile coloanei vertebrale, aspectul dinților, trăsăturile feței (caracteristici fenotipice), anvergura brațelor și se calculează indicii vertex-pubian și pubian-sol.

Sindroame genetice în care apar tulburări ale pubertății

I. Sindromul Klinefelter (47, XXY) este cea mai întâlnită cauză de hipogonadism la bărbați. Persoanele afectate de acest sindrom experimentează o dezvoltare atipică a pubertății și prezintă caracteristici precum: înălțime peste medie, aspect eunucoid, ginecomastie (dezvoltarea excesivă a țesutului mamar), testiculi mici și fermi, precum și un coeficient de inteligență (IQ) redus.

II. Sindromul Turner (45, X0) survine când unul dintre cromozomii X este absent. Fetele cu acest sindrom sunt caracterizate de statură mică, păr occipital în partea de jos a cefei, distanța crescută între ochi și/sau mameloane. Apariția menarhei (prima menstruație) are loc doar la un procent mic dintre aceste fete. Sindromul se asociază, de asemenea, cu modificări cardiace, renale și alte caracteristici specifice în aspectul clinic.

III. Sindromul Kallmann poate afecta atât băieți, cât și fete, dar este mai des întâlnit la băieți, fiind caracterizat prin absența pubertății și diminuarea sau absența completă a simțului mirosului.

Concluzii și Recomandări

Încurajați copiii să fie deschiși față de vizitele la medic și să înțeleagă că acestea sunt normale. De asemenea, pregătiți-i prin explicații simple pentru examinările fizice și recoltarea de sânge. Este important ca aceștia să înțeleagă scopul acestor examinări pentru a le reduce anxietatea și reticența în fața lor.

Dacă aveți nevoie de consult de specialitate, vă recomandăm să apelați cu încredere la medicii centrului medical DigestMed. Puteți efectua programarea fie online, prin intermediul platformei online, fie telefonic, la numărul 021 9306. 

Autor: Dr. Anghel Gabriela, Medic Specialist Endocrinolog

Menopauza este un fenomen fiziologic perfect normal în viața femeilor, caracterizată de încetarea ciclului menstrual. Acest proces se declanșează în jurul vârstei de 50 de ani ca urmare a schimbărilor hormonale majore care au loc în organismul femeii pe măsură ce înaintează în vârstă.

Pe măsură ce se apropie menopauza, ovarul scade producția de ovule, sub influența reducerii nivelelor de estrogeni și progesteron, care sunt principalii hormoni reglatori ai ciclului menstrual.

1. Generalități

Menopauza se poate instala fie natural, fie artificial prin îndepărtarea ovarelor (ovarectomie bilaterală), necesară în anumite afecțiuni ginecologice sau oncologice.

Dacă menopauza apare prea devreme, adică înainte de 45 ani, vorbim de menopauză precoce, iar înainte de 40 ani vorbim de insuficiență ovariană premature. Ambele situații trebuie investigate de endocrinolog și ginecolog. Nici o menopauză târzie (după 55 ani) nu este de dorit, din cauza riscului crescut de cancer mamar și endometrial.

2. Simptome și consecințe ale menopauzei asupra sistemului endocrin

Menopauza este precedată de perioada de premenopauză care durează aproximativ 5 ani. În această fază de tranziție, ciclurile menstruale devin neregulate, durata dintre sângerări se prelungește sau, dimpotrivă, se scurtează, iar femeile pot experimenta o varietate de simptome precum:

• bufeuri – diagnosticul diferențial al bufeurilor trebuie realizat cu atenție, având în vedere posibilitatea existenței altor afecțiuni precum sindromul carcinoid (tumori neuroendocrine), feocromocitom (exces de catecolamine), hipertiroidism sau chiar cancer;
•  tulburări de somn;
•  schimbări de dispoziție;
•  uscăciune vaginală.

În plus, menopauza poate fi însoțită si de alte simptome precum: sindromul picioarelor neliniștite, dureri articulare, iritabilitate, dispoziție depresivă, anxietate și apnee în somn. Toate acestea pot afecta calitatea vieții femeilor în această perioadă.

3. Osteoporoza și riscul de fracturi osoase

Estrogenii joacă un rol foarte important în menținerea densității minerale osoase, de aceea declinul masei osoase se petrece atunci când hormonii sexuali feminini scad. Aportul de vitamina D, calciu și evaluarea prin osteodensitometrie (DXA) se recomandă tuturor femeilor în această perioadă, aceasta din urmă la circa 15 ani de la oprirea menstruațiilor sau chiar mai devreme, la femeile cu fracturi, cu istoric familial de fractură de șold sau alte cauze de osteoporoză secundară.

4. Modificări ale metabolismului, compoziției corporale și distribuției grăsimii, creșterea în greutate

În perioada de perimenopauză, femeile pot întâmpina diverse probleme legate de greutate și aspectul fizic. O creștere a adipozității, în special în zona abdominală, este adesea observată. De asemenea, scăderea nivelului de estrogeni poate duce la pierderea fermității sânilor și la apariția vergeturilor albe-sidefii.

Aspectul pielii poate suferi modificări odată cu apariția ridurilor fine în special în jurul ochilor și edemelor palpebrale. Femeile pot simți și oboseală accentuată, iar senzația de balonare poate fi de asemenea întâlnită în această perioadă.

Explicația creșterii ponderale o constituie scăderea ratei metabolismului bazal, scăderea estrogenilor cu redistribuția grăsimii pe model masculin (în jurul burții), dar și creșterea aportului de glucide și lipide în context de sedentarism.

5. Menopauza și tulburările sexuale asociate

Ca urmare a scăderii nivelului de estrogeni, apare atrofia vulvo-vaginală, însoţită de uscăciune vaginală şi dispareunie (jenă / durere la contact sexual), incontinenţă urinară la efort de tuse, strănut, râs (în special femeile care au avut mai multe naşteri pe cale vaginală), infecții de tract urinar, micoze.

În astfel de cazuri, tratamentul local cu estrogeni sub formă de cremă, gel sau inel vaginal sau preparatele cu DHEA vaginal, reprezintă opțiuni eficiente pentru a face față acestor neplăceri. Variantele indicate mai sus ajută la revitalizarea și hidratarea țesuturilor vaginale, ameliorând simptomele atrofiei vulvo-vaginale și îmbunătățind confortul și satisfacția sexuală.

6. Evaluarea hormonală în menopauză

Când ne confruntăm cu dereglări menstruale este obligatorie excluderea unei sarcini, dar și a hiperprolactinemiei și  hipo/-hipertiroidie. Sarcina se exclude printr-un test de sarcină efectuat la domiciliu sau prin analiza de sânge (beta-hCG). Endocrinologul va testa și nivelul prolactinei serice (eventual și prolactina serică după precipitare cu PEG), cât și TSH și freeT4 pentru a verifica funcția tiroidiană.

Dinamica hormonală în perioada menopauzei implică creșterea nivelului de FSH în a 3-a zi a ciclului menstrual, împreună cu scăderea nivelului de estradiol, AMH și inhibina B. Nivelul crescut de FSH și nivelul scăzut de estradiol, poate indica intrarea în menopauză. Cu toate acestea, rezultatele analizelor pot reveni la valorile normale specifice ciclului menstrual al femeilor fertile.

Prin urmare, pentru a diagnostica menopauza în mod precis, este necesar să avem două măsurători ale FSH-ului de peste 40 mUI/mL, obținute în luni diferite. Aceasta ne ajută să avem o perspectivă completă și să confirmăm diagnosticul de menopauză cu încredere.

Ciclul menstrual are 3 faze:

1. faza foliculară care are o durată variabilă;
2. ovulatia;
3. faza luteală care are o durată fixă, de 14 zile.

În perimenopauză perioada foliculară se scurtează, ceea ce determină cicluri menstruale mai scurte (de 28 / 26 / 24 zile sau chiar mai puțin). Pot apărea și perioade de amenoree din cauza ciclurilor anovulatorii, când ovulația nu se produce. Cu toate acestea, ovarul continuă să producă testosteron, în timp ce producția de estrogeni și progesteron scade. Acest dezechilibru hormonal poate cauza apariția firelor de păr nedorite (hirsutism ușor).

7. Indicațiile tratamentului endocrinologic în menopauză

Decizia de a trata sau nu simptomele menopauzei se bazează pe mai mulți factori:

• adresabilitatea (doar 25% dintre femeile care se confruntă cu bufeuri apelează la medic);
• severitatea simptomatologiei;
• modul în care acestea perturbă activitățile de rutină ale femeii;
• vârsta;
• contraindicațiile terapiei.

8. Terapia hormonală de substituție (THS) – pe cine tratăm și pe cine nu?

Terapia se adresează femeilor sub 60 ani, la maxim 5 ani de la oprirea menstrelor. Aproximativ 85% dintre femei se confruntă cu bufeuri în perimenopauză, acestea fiind principalul simptom pentru care avem indicaţie de tratament de substituţie hormonală.

Terapia de substituţie se face cu:

• hormoni estrogeni la femeile care nu au uter (histerectomie totală sau subtotală);
• hormoni estrogeni și progesteron la pacientele cu uter intact, pentru a preveni hiperplazia endometrială.

Contraindicaţiile terapiei:

• istoric de cancer mamar;
• boală coronariană ischemică;
• TVP (tromboză venoasă profundă);
• TEP (trombembolism pulmonar);
• AVC (accident vascular cerebral) în antecedente;
• boală hepatică activă;
• sângerare vaginală neinvestigată;
• AIT (accident ischemic tranzitoriu);
• cancer endometrial.

Pentru a exclude formele de cancer hormono-dependente, înainte de administrarea tratamentului cu estro-progestativ, sunt obligatorii următoarele analize: mamografia bilaterală, examenul Babeș-Papanicolau și examenul ginecologic.

9. Alte opțiuni de tratament pentru simptomele menopauzei

Fitoestrogenii (estrogenii din plante) sunt o alternativă de tratament pentru femeile la care terapia hormonală de substituție nu se pretează, pentru ameliorarea bufeurilor sau a celorlalte simptome asociate.

10. Riscul cardio-vascular

Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de morbiditate și mortalitate în majoritatea țărilor, inclusiv în România. Estrogenii au un efect protectiv cardio-vascular, dar după menopauză acest efect dispare, crescând riscul de probleme cardiovasculare. Acestea apar prin alterarea profilului lipidic (crește colesterolul rău LDL – colesterol, scade colesterolul bun HDL – colesterol, hipertrigliceridemie), creșterea acidului uric, hipercoagulabilitate, insulino-rezistență și creștere ponderală.

Din acest motiv, este esențial să acordăm atenție perioadei de perimenopauză în vederea prevenirii acestor probleme. Menținerea greutății corporale normale, aportul adecvat de vitamina D și calciu, activitatea fizică zilnică (30 de minute pe zi), analizele de rutină, menținerea tensiunii arteriale normale, mamografia bilaterală și consultul ginecologic sunt măsuri esențiale pentru sănătatea cardio-vasculară.

Concluzii și Recomandări

Menopauza are un impact profund asupra sistemului endocrin, afectând, în special, producția de hormoni sexuali, estrogeni și progesteron.

Deși menopauza marchează sfârșitul capacității reproductive, este important de subliniat că această etapă nu reprezintă sfârșitul sănătății femeii. Consultarea cu un endocrinolog și adoptarea unui stil de viață sănătos pot ajuta la gestionarea simptomelor menopauzei și la menținerea bunăstării generale.

Efectuează un consult de specialitate în cadrul centrului medical DigestMed, la unul dintre specialiștii noștri, pentru a primi îndrumare în managementul corect al acestei etape firești din viața femeilor. Programează-te prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021 93 06.

Autor: Dr. Alina Rusu, Medic Specialist Endocrinolog

Sindromul ovarelor polichistice (SOP) este o afecțiune complexă, frecvent întâlnită la femeile tinere (manifestată de obicei în adolescență), considerată a fi cea mai comună cauză de infertilitate endocrină.

Printre caracteristicile definitorii ale acestui sindrom se numără  hiperandrogenismul (exces de hormoni androgeni masculinizați) și disfuncția ovulatorie. Este important de menționat că aproximativ 50% dintre femeile sau adolescentele cu sindromul ovarelor polichistice prezintă exces de greutate (supraponderabilitate sau obezitate) și manifestă hiperinsulinism cu rezistență la insulină.

1. Cauze

Cauzele exacte ale apariției sindromului ovarelor polichistice nu sunt încă pe deplin cunoscute. Se presupune că această afecțiune are la bază un dezechilibru neuroendocrin care determină un nivel constant crescut de hormon luteinizant (LH), ceea ce duce la secreția excesivă de hormoni androgeni și la absența cronică a ovulației.

Există dovezi care susțin că sindromul ovarelor polichistice poate avea o cauză genetică. În acest sens, au fost studiate anumite gene implicate în steroidogeneza  (producția de hormoni steroizi sexuali și steroizi suprarenalieni), precum și în metabolismul carbohidraților. Aceste cercetări au evidențiat posibila legătură între anumite gene și apariția sindromului.

În plus, rezistența la insulină poate fi primară sau secundară obezității. Insulina joacă un rol important în apariția și menținerea afecțiunii. Ea stimulează secreția de hormoni androgeni, ceea ce poate contribui la anovulație (absența ovulației).

Se pare că există și o componentă ereditară în sindromul ovarelor polichistice, cu transmitere de la părinți la copii. Anumite gene transmise prin intermediul cromozomului X au fost identificate la un grup de paciente, sugerând astfel o influență genetică în dezvoltarea acestei afecțiuni.

Principalele caracteristici ale sindromului ovarelor polichistice, precum hirsutismul (creșterea excesivă a părului), absența ovulației și aspectul polichistic al ovarelor, sunt rezultatul hiperandrogenismului de origine ovariană. Această condiție reprezintă o problemă de sănătate preexistentă, cu care persoana se naște. Anumite modificări apar în perioada de dezvoltare intrauterină și devin evidente în timpul pubertății.

2. Simptome 

Simptomele sindromului ovarelor polichistice pot varia de la o persoană la alta, iar severitatea acestora poate fi diferită. Din punct de vedere clinic, femeile care se confruntă cu această afecțiune pot prezenta următoarele simptome: 

– Hirsutism: dezvoltarea de păr în exces, cu fir gros, pigmentat (negru) în zone specifice sexului masculin (față, între sâni, pe spate, în jurul mameloanelor, la nivelul liniei albe, adică de la buric înspre pubis, inghinal care se prelungește pe părțile interioare ale  coapselor, fese). Instrumentul clinic cu care se apreciază severitatea hirsutismului este scara Ferriman Gallwey. Alte semne de virilizare (dezvoltarea de caracteristici fizice masculine), precum musculatura dezvoltată pe model masculin, voce groasă, răgușită, hipertrofie clitoridiană sunt mai puțin caracteristice sindromului ovarelor polichistice, ele indicând o altă cauză pentru excesul de  androgeni, cum ar fi cea de origine tumorală (tumori ovariene sau suprarenaliene); 

– Acnee severă, care nu răspunde cu ușurință la tratamente dermatologice, dispusă în  cel puțin 2 locuri diferite (ex. față și torace posterior);

– Alopecia: de tip masculin, cu rarefierea până la pierderea părului la nivelul vertexului sau frontal lateral de fiecare parte (apariția golfurilor frontale), păr subțire, fragil;

– Greutate în exces;

– Probleme de fertilitate; 

– Menstre neregulate – fie prin absența menstrei o lună sau mai multe la rând, fie prin menstre absente timp de mai multe luni pe an; 

– Stări de anxietate, depresie.

3. Diagnostic

Dacă o femeie tânără se prezintă la medic cu menstruație neregulată și semne de hiperandrogenism, cum ar fi acnee, hirsutism și căderea părului, există suspiciunea de sindrom al ovarelor polichistice. Simptomele pot varia de la o persoană la alta, unele prezentând doar hirsutism și acnee, iar altele doar menstruație neregulată.

Pentru diagnosticul sindromului ovarelor polichistice se utilizează în practica medicală criteriile Rotterdam. Conform acestui consens, diagnosticul este stabilit atunci când sunt îndeplinite 2 sau 3 dintre următoarele criterii: oligo-anovulație (menstruație neregulată, neovulatorie), hiperandrogenism și aspect ecografic de ovar polichistic (prezența a cel puțin 12 foliculi între 2 și 9 mm și/sau volum ovarian de peste 10 ml la cel puțin unul din ovare). Este important de menționat că doar prezența unui număr mare de “chisturi” la nivelul ovarelor, nu este suficientă pentru a stabili diagnosticul.

Cu toate acestea, interpretarea acestor criterii poate duce la erori de diagnostic, fie prin supra-diagnosticare, fie prin sub-diagnosticare. În special în cazul adolescentelor, în primii ani după menarha (debutul menstruației), este frecvent să se observe fiziologic prezența a cel puțin 12 foliculi la nivelul ovarelor, ceea ce poate duce la investigații detaliate și costisitoare care nu sunt întotdeauna necesare și la etichetarea incorectă a bolii.

Este important de menționat că există o probabilitate mai mare ca menstrele neregulate apărute la o femeie tânără, în anii adolescenței, să indice sindromul ovarelor polichistice și mai puțin probabil să fie un simptom pentru cele trecute de 30 de ani. 

Semnele clinice și aspectul ecografic trebuie completat de dozări hormonale și teste de sânge specifice. Este necesară dozarea testosteronului și a 17-OH-progesteronului, care sunt hormoni androgeni. Alți androgeni, cum ar fi androstendionul sau DHEAS, au o valoare redusă în diagnostic și nu contribuie semnificativ la decizia de tratament. Pentru excluderea altor cauze posibile ale menstruației neregulate pot fi efectuate teste de FSH, prolactină și evaluarea hormonală a tiroidei (TSH, FT4).

Un aspect important de menționat este că unele femei se prezintă pentru evaluare când deja primesc tratament estrogen-progestativ. În această situație, dozarea androgenilor este inutilă, deoarece tratamentul hormonal inhibă producția de androgeni și de hormoni gonadotropi (FSH, LH). În timpul tratamentului cu estrogeni-progestativi, nivelul de prolactină crește, ceea ce poate duce la o diagnosticare greșită.

Pentru un diagnostic corect, ecografia pelvină folositoare pentru vizualizarea ovarelor poate fi utilă, dar prezența menstrelor neregulate și a hiperandrogenismului sunt suficiente pentru diagnostic abia după ce s-au exclus alte cauze pentru acestea.

4. Complicații

Femeile cu sindromul ovarelor polichistice sunt adesea predispuse la dezvoltarea unor afecțiuni asociate, precum:

• diabetul zaharat; 
• sindromul metabolic;
• obezitatea de tip abdominal; 
• hipertensiunea arterială;
• niveluri crescute de colesterol și trigliceride.

 

Alte complicații posibile includ: 

• apnee de somn; 
• hipertensiune arterială;
• boli cardiovasculare;
• cancer endometrial;
• Infertilitate – Infertilitatea este o complicație frecventă a sindromului ovarelor polichistice, însă nu toate femeile o dezvoltă. În general, cu eforturi suplimentare și uneori cu tratament specific, femeile cu sindromul ovarelor polichistice pot reuși să obțină o sarcină. În prezent, există centre specializate care se ocupă de evaluarea și tratamentul infertilității în aceste cazuri.

Complicațiile asociate bolii, dar și impactul negativ, per general, pot fi prevenite în principal prin diagnosticarea timpurie, prin informarea și îndrumarea pacientelor în legătură cu boala. Totodată, dacă diagnosticul a fost pus, este indicată și ghidarea către alți specialiști și informarea asupra metodelor de prevenție: adoptarea unor obiceiuri alimentare și de activitate fizică sănătoase.

5. Managementul bolii

Managementul acestei afecțiuni de sănătate necesită adesea o abordare pluridisciplinară. De la stabilirea diagnosticului, în general cu implicarea medicilor endocrinolog și ginecolog, până la oferirea de sfaturi nutriționale de către un nutriționist și evaluarea și tratamentul complicațiilor metabolice, în caz de necesitate, cu ajutorul medicului diabetolog. Complicațiile cardiovasculare pot fi evaluate și gestionate de către medicul cardiolog, iar monitorizarea ginecologică poate fi necesară în cazul infertilității sau riscului de cancer endometrial.

Tratamentul medicamentos presupune folosirea estroprogestativelor (anticoncepționale) sau doar a progestativului (progesteron). În cazul rezistenței la insulină se utilizează metformin, un medicament antidiabetic. Pentru diminuarea hirsutismului (exces de păr facial sau corporal), se pot utiliza estroprogestative care conțin un progestativ cu acțiune antiandrogenică. În unele cazuri, utilizarea acestora poate fi insuficientă, iar în aceste situații se pot utiliza și alte medicamente antiandrogenice precum: ciproteron acetat, flutamidă, finasteridă și spironolactonă. Este important de menționat că obținerea efectelor dorite poate dura cel puțin 6 luni, (în general între 6 și 12 luni), iar utilizarea finasteridei și flutamidei necesită precauție și o informare corectă a pacientei din cauza potențialelor efecte toxice hepatice.

În cazul infertilității asociate sindromului ovarelor polichistice, abordarea poate include măsuri pentru scăderea în greutate și combaterea rezistenței la insulină, precum și tratamente chirurgicale și tehnici de fertilizare asistată. 

Concluzii 

În concluzie, sindromul ovarelor polichistice este o afecțiune complexă și frecvent întâlnită la femeile tinere, care poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții și sănătatea generală. Diagnosticarea corectă și gestionarea adecvată a acestei afecțiuni necesită o abordare pluridisciplinară, implicând specialiști în endocrinologie, ginecologie, nutriție, diabetologie și cardiologie.

Prin stabilirea unui diagnostic precoce, se pot identifica și monitoriza simptomele specifice, precum menstre neregulate, hirsutism sau infertilitate și se pot evita sau minimiza potențialele complicații asociate, cum ar fi diabetul zaharat, sindromul metabolic, boli cardiovasculare sau infertilitatea.

Colaborarea strânsă între femeile afectate de sindromul ovarelor polichistice și echipa medicală, prin furnizarea de informații corecte, educație și sprijin adecvat, permite obținerea unei gestionări eficiente a afecțiunii și asigurarea unei bune calități a vieții în ciuda acesteia.

Recomandări 

Așadar, dacă identificați simptomele specifice și considerați că vă confruntați cu această afecțiune, vă recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari) cât mai curând posibil.

Consultul endocrinologic este necesar pentru obținerea unui diagnostic corect și pentru inițierea unui plan de tratament în vederea diminuării simptomelor și menținerea unui ritm de viață fără schimbări majore. Puteți efectua programarea prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Gabriela Anghel, Medic Specialist Endocrinolog

Sindromul Cushing este o afecțiune endocrină complexă care poate avea consecințe semnificative asupra sănătății și calității vieții pacienților afectați. Sindromul Cushing poate fi cauzat de o varietate de factori, cum ar fi: tumori suprarenale, disfuncții hipofizare sau utilizarea pe termen lung a corticosteroizilor. Conform estimărilor actuale, pe plan mondial există între 40 și 70 de persoane cu acest sindrom la fiecare milion de locuitori.

1. Ce este sindromul Cushing? 

Sindromul Cushing reprezintă excesul de hormoni glucocorticoizi (cortizol) în organism și poate fi cauzat atât de factori externi (iatrogen) precum administrarea de către pacient a unui tratament pe bază de hormoni glucocorticoizi, de regulă pentru tratarea unor boli reumatologice, autoimune, alergii sau a unor afecțiuni care răspund foarte bine la acest tratament sau interni, cât și de factori externi (endogen) cauzat de producerea de către organism a unui exces de hormoni glucocorticoizi.

Atenție! Toate preparatele care conțin glucocorticoizi pot da sindrom Cushing, indiferent dacă sunt preparate orale, injectabile, inhalatorii, topice (unguente, creme) sau sub formă de picături de nas cu glucocorticoid.

2. Semnele și simptomele sindromului Cushing

Pacienții cu sindrom Cushing au un fenotip aparte, uşor de recunoscut când boala este deja activă de câţiva ani, iar complicaţiile şi-au făcut deja apariţia. Persoana cu sindrom Cushing prezintă:

• fața rotundă, roșeață în obraji;
• exces ponderal la nivelul feţei, trunchiului şi abdomenului, în contrast cu membrele superioare şi inferioare care rămân subţiri;
• vânătăi care apar după traumatism minim sau chiar spontan;
• vergeturi late de cca 1 cm violacei-roşii (pe abdomen, coapse, braţe, axile, sâni);
• “ceafă de bizon” (se depune un strat de grăsime la intersecţia dintre umeri şi ceafă), fose supraclaviculare pline;
• dureri musculare sau oboseală excesivă a mușchilor la urcarea scărilor sau dificultate în  ridicarea din poziția ghemuit;
• acnee, păr în exces (la femei), tulburări de ciclu menstrual;
• tensiune arterială crescută;
• glicemii crescute sau chiar diabet zaharat;
• densitate minerală osoasă scăzută (osteopenie, osteoporoză, fracturi de fragilitate – cele apărute spontan sau după cădere de la acelaşi nivel);
• tulburări neuro-psihiatrice (depresie, psihoze, insomnii, tulburări de memorie și concentrare, iritabilitate, anxietate, atacuri de panică).

În anumite situații, atunci când se efectuează un CT abdominal și se constată prezența unui nodul pe glanda suprarenală, devine necesară investigarea și eliminarea posibilității apariției sindromului Cushing.

3. Cauzele și factorii de risc ai sindromului Cushing

Această maladie este mai frecventă la femei și apare de regulă la vârsta adultă, dar poate apărea și la copii. Un copil cu exces ponderal care se oprește din creșterea în înălțime trebuie îndrumat către medicul endocrinolog!

Persoane care necesită testare pentru diagnosticarea cu sindromul Cushing:

• persoane care administrează glucocorticoizi;
• pacienţi cu tablou clinic sugestiv;
• pacienți tineri cu comorbidităţi neobișnuite pentru vârsta lor (hipertensiune arterială, diabet zaharat dezechilibrat sau complicații greu de controlat, osteoporoză)

4. Diagnosticarea sindromului Cushing: teste și proceduri

Diagnosticarea sindromului Cushing implică mai mulți pași și teste pentru a confirma prezența și cauza instalării.

Investigațiile presupun:

– cortizolul liber urinar – se dozează din urina strânsă în 24 ore. De obicei, acest test se face de 2 ori în mediu spitalicesc pentru o colectare corectă;

– în cadrul unei spitalizări – se poate recolta cortizolul seric la ora 23:00;

– cortizol salivar – acesta se poate efectua şi ambulatoriu, necesitând 2 măsurători;

– cortizol seric după 1 mg Dexametazonă administrat peste noapte. Pacientul va lua 1 mg de Dexametazonă la ora 23:00 (în farmacii sunt disponibile de regulă comprimatele de 4 mg, deci pacientul va lua doar un sfert de comprimat), apoi, a doua zi de dimineaţă (important, în intervalul 8:00 – 9:00), pacientul va merge la un laborator pentru recoltare de sânge. Valoarea normală a cortizolului după Dexametazonă este sub 1,8 mcg/dL (50 nmol/L);

– testul la Dexametazonă 2×2, adică pacientul va lua 0,5 mg Dexametazonă din 6 în 6 ore, timp de 2 zile, apoi se va doza cortizolul seric, valoarea normală fiind tot sub 1,8 mcg/dL (50 nmol/L). Testele la Dexametazonă nu se folosesc la femeile care iau anticoncepționale ca urmare a rezultatelor posibil fals-pozitive. În acest caz, contraceptivul trebuie întrerupt minim 6 săptămâni înainte de testare;

– dozare ACTH seric (în cazuri selecționate);

– CT/ IRM suprarenale sau hipotalamo-hipofizar.

Este important să avem în vedere faptul că există persoane la care, deși nu suferă de sindromul Cushing, rezultatele analizelor hormonale pot prezenta modificări menționate anterior. Aceste modificări pot fi cauzate de factori precum: depresia severă, alcoolismul cronic, sarcina, sindromul de ovar polichistic (SOPC), sindromul de apnee în somn sau stresul major asociat cu boli grave, spitalizări sau intervenții chirurgicale.

5. Tratamente disponibile pentru sindromul Cushing

Pentru tratarea sindromului Cushing iatrogen, este necesară o reducere graduală a dozei de glucocorticoizi până la întreruperea completă a tratamentului, cu aprobarea și sub supravegherea medicului care a recomandat efectuarea lui.

Tratamentul pentru sindromul Cushing poate implica opțiuni precum: intervenția chirurgicală (la nivelul suprarenalei sau hipofizei, în funcție de cauză), radioterapia hipofizară sau tratamentul medicamentos. Alegerea specifică a metodei terapeutice depinde de cauza subiacentă a sindromului și de evaluarea individuală a fiecărui pacient.

6. Dieta şi stilul de viaţă pentru persoanele cu sindrom Cushing

În cazul sindromului Cushing, o dietă adecvată poate juca un rol important în gestionarea simptomelor și în menținerea unei stări de sănătate optime. Este importantă consultarea unui medic sau a unui dietetician specializat înainte de a începe orice schimbare majoră în alimentație. Iată câteva regimuri și principii generale de alimentație recomandate în cazul sindromului Cushing:

• regim hipocaloric (mai puține calorii);
• hipoglucidic (mai puține alimente dulci, zahăr);
• hipolipidic (sărac în grăsimi);
• hiposodat (nesărat);
• aport suficient de lichide (2 litri de apă pe zi);
• evitarea ortostatismului prelungit, imobilizările prelungite, traumatismele, căderile, căratul şi ridicatul greutăţilor;
• se încurajează mersul pe jos, în limita toleranței;
• aport suficient de vitamina D;
• monitorizare TA, glicemii;
• tratamentul și monitorizarea afecțiunilor asociate.

7. Complicaţiile asociate cu sindromul Cushing

Sindromul Cushing poate prezenta o serie de riscuri și complicații asociate care pot afecta diferite sisteme ale organismului. Câteva dintre aceste riscuri sunt:

• riscul cardio-vascular crescut (infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, trombembolism pulmonar, edem pulmonar acut);
• infecții severe bacteriene și / sau fungice.

8. Prevenirea sindromului Cushing: cum se reduce riscul?

Până în prezent, nu există dovezi concludente care să demonstreze o măsură specifică de prevenire a sindromului Cushing. Cu toate acestea, în cazul sindromului Cushing iatrogen, care este cauzat de administrarea excesivă de glucocorticoizi, se recomandă utilizarea unei doze minime eficiente de hormoni pentru a controla boala subiacentă. Medicul specialist poate ajusta doza de glucocorticoizi în funcție de nevoile individuale ale pacientului, evaluând riscurile și beneficiile asociate cu tratamentul.

Este important ca pacienții să respecte indicațiile medicului și să fie supravegheați în mod regulat pentru a monitoriza evoluția și efectele tratamentului.

9. Impactul sindromului Cushing în viaţa de zi cu zi a persoanelor afectate?

Sindromul Cushing impactează viaţa unei persoane prin schimbările fizice pe care le implică: tulburări de dispoziție, de memorie și concentrare. Mulți pacienți beneficiază de sprijinul unui psiholog și găsesc alinare în psihoterapie, bolile hormonale fiind mai greu de gestionat emoțional.

Concluzii

Este important ca pacienții să colaboreze strâns cu medicul endocrinolog și cu echipa medicală implicată în îngrijirea lor. Respectarea programului de monitorizare, administrarea medicamentelor conform indicațiilor și comunicarea deschisă cu medicul sunt elemente esențiale pentru gestionarea eficientă a sindromului Cushing.

Pentru pacienții care prezintă simptomele sindromului Cushing amintite anterior, recomandăm efectuarea unui consult de specialitate în una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari) cât mai curând posibil. Consultul endocrinologic este crucial pentru obținerea unui diagnostic precis și pentru inițierea unui plan de tratament adecvat. Puteți efectua programarea prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021.93.06.

Autor: Dr. Anghel Gabriela, Medic Specialist Endocrinolog

Un specialist în endocrinologie este responsabil de diagnosticarea și tratamentul tulburărilor hormonale. Glandele endocrine, precum tiroida, paratiroidele, pancreasul, ovarele / testiculele, hipotalamusul, glanda pituitară și glandele suprarenale, formează sistemul endocrin. Din cauza complexității tulburărilor endocrine, ce au multiple efecte sistemice asupra organismului, pacienții pot manifesta o mare varietate de semne și simptome ce pot întârzia diagnosticul și tratamentul.

 

1. Diabet

Chiar dacă în România există o specialitate separată pentru diabet zaharat, boli metabolice și de nutriție, recomandăm să consultați întotdeauna un medic endocrinolog. De ce? Există mai multe afecțiuni endocrinologice care pot duce la creșterea glicemiei. 

De exemplu, diabetul zaharat de tip I poate fi întâlnit împreună cu sindromul poliglandular tip II, patologia tiroidiană autoimună, boala Addison sau alte boli autoimune precum boala celiacă. Acești pacienți necesită o supraveghere atentă pe toată durata vieții. 

În cazul diabetului zaharat tip II, adesea însoțit de sindromul metabolic, este important să se excludă patologia endocrinologică, de aceea este recomandată vizita la un medic endocrinolog.

Există o serie de boli endocrine care pot duce la creșterea glicemiei, iar diabetul zaharat poate fi, de asemenea, sursă a unor boli pancreatice precum pancreatită, tumori pancreatice, fibroză chistică sau hemocromatoză, caz în care pacientul va fi îndrumat de medicul gastroenterolog.

 

Printre afecțiunile endocrine care pot fi însoțite de creșterea glicemiei se numără: 

• acromegalia (exces de hormon de creștere)
• sindromul Cushing (exces de corticoizi) 
• feocromocitomul (exces de catecolamine) 
• hipertiroidia (exces de hormoni tiroidieni) 
• tumori secretoare de glucagon 
• somatostatina 
• aldosteron 
• mai rar, se pot regăsi în sindromul Klinefelter, sindromul Turner sau sindromul Prader-Willi. 

De asemenea, anumite medicamente folosite în tratamentul bolilor endocrine sau conexe, cum ar fi corticosteroizii, agonistii beta-adrenergici sau hormonii tiroidieni, pot duce la diabet.

 

2. Obezitate 

Indicele de masă corporală (IMC) se calculează folosind greutatea și înălțimea unei persoane, iar dacă acesta este egal sau mai mare de 30 kg/m2, atunci se consideră că acea persoană suferă de obezitate. Sindromul metabolic este o afecțiune destul de raspandita în prezent, cauzată de stres, alimentație nesănătoasă, sedentarism și poluare. Pacienții care au glicemie ridicată sau suferă de diabet, hipertensiune arterială, dislipidemie (niveluri crescute de trigliceride serice și niveluri scăzute de HDL-colesterol sau “colesterol bun”) și au circumferința abdominală mărită (la femei mai mare sau egală cu 88 cm și la bărbați mai mare sau egală cu 102 cm) sunt diagnosticați cu sindrom metabolic. Această afecțiune poate fi asociată și cu alte probleme de sănătate, precum ficatul gras, sindromul de ovar polichistic, sindromul de apnee în somn, hiperuricemie și gută sau sindromul inflamator persistent. 

Este important de știut faptul că pacienții cu această afecțiune sunt expuși unor complicații grave, motiv pentru care nu trebuie să piardă brusc din greutate, ci treptat. Recomandările medicale sunt: să mănânce regulat, să evite gustările între mese, să nu mănânce seara târziu, să micșoreze porțiile, să evite alimentele procesate și sărace în nutrienți, precum dulciurile, sucurile sau alimentele prăjite. De asemenea, este important ca pacienții să ia micul dejun, să se hidrateze adecvat, să aibă un somn bun și să adoarmă înainte de ora 23:00. Aceste obiceiuri simple pot avea beneficii semnificative pe termen lung.

În cazul sindromului Cushing, care se caracterizează prin excesul de corticoizi, pacienții frapează prin aspect, prezentând o serie de simptome precum: obezitate centrală și facio-tronculară, față rotundă, vergeturi (striuri) roz-violacee în abdomenul inferior și la rădăcina membrelor, acnee, vânătăi spontane sau, la traumatism minim, grăsime interscapulovertebrală (numită și “ceafă de bizon”). Diagnosticul se bazează pe teste specifice efectuate de către un medic endocrinolog.

La copii, este indicat să monitorizăm creșterea în înălțime, în special în cazul celor cu exces ponderal. Dacă identificăm astfel de probleme în cazul lor, trebuie realizată o consultație de către un medic endocrinolog.

 

3. Osteoporoza sau probleme cu sindromul osos

Osteoporoza este o afecțiune subdiagnosticată, care constă într-o scădere a calității oaselor, ceea ce le face mai fragile și predispuse la fracturi, chiar și la traumatisme minore. Pacienții cu osteoporoză trebuie să consulte atât un ortoped, cât și un endocrinolog sau un reumatolog pentru a primi un tratament adecvat.

Factorii de risc pentru osteoporoză și fracturi includ: 

• istoricul familial de fracturi de șold; 
• utilizarea prelungită de corticosteroizi; 
• istoricul personal de fracturi; 
• fumatul; 
• consumul de alcool; 
• vârsta la debutul menstruației și momentul ultimei menstruații; 
• greutatea corporală scăzută; 
• diabetul zaharat de tip I; 
• boli de ficat cronice; 
• sindroame de malabsorbție.

Pentru a diagnostica osteoporoza este nevoie de DXA (dual-absorbtiometry X-ray), care utilizează raze X minim iradiante pentru a măsura densitatea osoasă la nivelul coloanei vertebrale, a șoldului și a colului femural. Un scor T mai mic sau egal cu -2,5 DS indică prezența osteoporozei, iar un scor T între -1 și -2,5 DS indică osteopenia. Scorul FRAX poate fi, de asemenea, utilizat pentru a estima riscul de fracturi în următorii 10 ani.

Osteoporoza în sine nu provoacă durere, însă fracturile osoase pot fi extrem de dureroase. Fracturile vertebrale pot fi inaparente clinic și pot fi detectate prin imagistică, cum ar fi radiografia toraco-lombară, VFA, CT sau RMN. Punctul maxim de sensibilitate a coloanei este localizat la nivelul toracal inferior și lombar superior, de aceea trebuie evitată ridicarea obiectelor grele cu spatele arcuit, poziția recomandată fiind din sprijin ghemuit.

Deficitul de vitamina D poate fi un factor de risc pentru osteoporoză, iar doza recomandată este de 800-1000 UI/zi. Vitamina D poate fi obținută prin expunerea la soare timp de 15 minute cu antebrațele și picioarele descoperite, dar și prin suplimente administrate în perioada rece a anului. Analizele de sânge pentru pacienții cu osteoporoză includ hemoleucograma, calciul seric total, fosforul seric, PTH, 25 OH vitamina D, calciul urinar, TSH, freeT4, hemoglobina glicozilată, AST și ALT.

 

4. Sindromul de ovar polichistic 

Sindromul de ovar polichistic, cunoscut și ca SOPC,  este cea mai frecventă endocrinopatie în rândul femeilor. De obicei, simptomele sindromului ovarului polichistic apar în jurul momentului primei menstruații. Cu toate acestea, ele pot apărea și mai târziu, chiar și după o perioadă în care menstruația a fost regulată. 

Câteva dintre simptomele acestei afecțiuni se referă la: 

– ciclurile menstruale neregulate (oligomenoree – mai puțin de 9 cicluri menstruale pe an, amenoree – lipsa menstruației timp de 3 luni sau mai mult);

– prezența hiperandrogenismului – observată clinic prin hirsutism (creșterea excesivă a părului în zone dependente de androgeni, cum ar fi fața, buza superioară, mentonul, zona periareolară, toracele anterior sau linia albă abdominală) sau prin teste paraclinice care arată nivele ridicate de hormoni masculini, cum ar fi testosteronul seric crescut. 

În cazuri rare, pacientele pot prezenta și îngroșarea vocii sau clitoromegalie. Alte semne și simptome ale acestei afecțiuni includ acanthosis nigricans, care este o pigmentare a pielii în zona cervicală sau axilară și sugerează o rezistență la insulină și infertilitate.

 

5. Testosteron scăzut – hipogonadism

 

Simptomele care pot indica necesitatea unui consult de specialitate sunt: 

• scăderea dorinței sexuale; 
• absența erecțiilor spontane matinale și nocturne; 
• ejaculare precoce; 
• scăderea frecvenței bărbieritului;
• anemie;
• scăderea forței musculare; 
• depresie.

 

Tabloul clinic este influențat de momentul apariției hipogonadismului. Adolescenții cu hipogonadism pot prezenta organele genitale externe subdezvoltate, o masă musculară redusă, o lipsă a bărbii, o înfățișare mai tânără, ginecomastie (dezvoltarea sânilor), înălțime crescută și o discrepanță între segmentul superior și inferior al corpului (distanța de la pubis la sol fiind cu cel puțin 2 cm mai mare decât distanța de la pubis la creștetul capului).

În diagnosticul hipogonadismului, criteriile paraclinice includ nivelul scăzut de testosteron seric și nivelurile de gonadotropine (FSH, LH) crescute sau scăzute, în funcție de localizarea problemei (hipofiză sau testicule). 

 

6. Tulburările glandelor suprarenale 

În general, se recomandă inițial investigarea funcțională a glandelor suprarenale (prin teste de sânge), urmată de investigația imagistică. Acest lucru se datorează incidentaloamelor, tumori benigne ale glandelor suprarenale care nu se dezvoltă sau cresc foarte încet în timp și nu secretă hormoni, astfel încât acestea nu prezintă un risc imediat pentru viața pacientului. 

Glandele suprarenale au 2 straturi: 

– medulosuprarenala, care secretă adrenalina – hormonul care declanșează reacția “luptă sau fugi”;

– corticosuprarenala, care conține trei linii hormonale: glucocorticoizii (cum ar fi cortizolul), mineralocorticoizii (cum ar fi aldosteronul) și sexosteroizii (cum ar fi testosteronul, DHEA-s și androstendionul). 

Când la nivelul medulosuprarenalei apare o tumoră care secretă catecolamine plasmatice, boala se numește feocromocitom (care poate avea și alte localizări – paragangliomul). Practic, pacientul are un puseu de adrenalină însoțit de creșterea valorilor tensiunii arteriale, cefalee (durere de cap) și palpitații, ca urmare a secreției de hormoni de adrenalină. 

 

7. Hipercalcemie

Există o concepție greșită conform căreia nivelul ridicat al calciului în sânge este benefic, dar de fapt hipercalcemia trebuie investigată pentru a identifica cauza subiacentă. Există mai multe motive pentru creșterea nivelului de calciu seric. Dacă valoarea calciului seric total este crescută (există o variabilitate destul de mare a intervalului normal al calciului, dar, în mod cert, o valoare peste 10,2 mg/dL trebuie repetată), iar fosforul seric este la limita inferioară a normalului sau chiar scăzută, se recomandă determinarea valorii parathormonului, cunoscut și ca PTH. 

 

O valoare crescută a calciului seric total și PTH pune diagnosticul de hiperparatiroidism primar. În esență, una sau mai multe glande paratiroide nu mai reacționează la nivelurile normale de calciu din sânge și încep să elibereze parathormon, ceea ce determină creșterea nivelului de calciu din organism. Pentru a confirma diagnosticul, un prim pas care se recomandă este efectuarea unei scintigrafii. Paratiroidele sunt mici glande endocrine care secretă parathormon, fiind situate în spatele tiroidei. De obicei, regăsim 4 astfel de glande. Pot fi situate și ectopic (într-un loc în care nu se regăsesc în mod normal), de aceea este importantă scintigrafia. Un al doilea pas important de făcut este ecografia care ajută în localizarea paratiroidelor. 

Operația de îndepărtare a acestora este acum realizată cu metode minim invazive, astfel încât cicatricea este mică. Pentru ca medicul chirurg să poată decide îndepărtarea paratiroidei care secretă prea mulți hormoni, se dozează intraoperator nivelul PTH-ului. Dacă acesta a scăzut cu mai mult de 50% din valoarea inițială, operația se poate declara un real succes. Uneori, după operația de paratiroidectomie, valoarea calciului poate scădea până la valori care pot deveni simptomatice, pacientul resimțind furnicături la nivelul mâinilor, feței, contracturi musulare, crampe musculare, fasciculații. Acestea sunt tratate prin administrarea de vitamina D și calciu. Pacienții care se confruntă cu valori ridicate ale calciului pot avea istoric de pietre la rinichi, crize renale, constipație, aport de apă peste 3 litri / zi și urinări frecvente, depresie.

 

Concluzii

În cazul în care vă confruntați cu afecțiuni endocrinologice, este important de menționat că majoritatea beneficiază de tratament medicamentos specific. Medicul endocrinolog este specialistul care investighează, diagnostichează și tratează tulburările sistemului endocrin, un sistem complex cu multiple funcții importante în buna funcționare a organismului uman.

Pentru a beneficia de un consult de specialitate și un diagnostic corect, recomandăm să vă programați la una dintre locațiile centrului medical DigestMed (DigestMed Aviației sau DigestMed Militari), prin intermediul platformei online sau prin apel telefonic la numărul 021.9306.