Categorie: Articole Medicale

Autor: dr. Delia-Maria Vârlan, Medic specialist endocrinolog

Obezitatea reprezintă în zilele noastre o problemă importantă de sănătate publică, fiind recunoscută ca o patologie complexă, cronică, multifactorială, caracterizată prin creșterea masei corporale pe seama acumulării de țesut adipos. Pentru clasificarea obezității se calculează indicele de masă corporală, iar acesta se obține prin împărțirea greutății exprimate în kilograme la pătratul înălțimii exprimate în cm. Astfel, în cazul adulților, un pacient este considerat supraponderal dacă are un indice de masă corporală mai mare de 25 kg/m2, iar obezitatea este definită pornind de la valoarea indicelui de masă corporală 30 kg/m2.

Datele Organizației Medicale a Sănătății ne avertizează că prevalența obezității s-a dublat între 1990 și 2022, 43% dintre adulți fiind catalogați ca fiind supraponderali și 16% ca suferind de obezitate.

Excesul ponderal este adesea discutat în spațiul public, iar pacienții tind să incrimineze dezechilibrele hormonale drept cauză principală. Există într-adevăr afecțiuni endocrine care pot contribui într-o anumită măsură la creșterea în greutate, cum ar fi sindromul Cushing, hipotiroidismul, deficitul de hormon de creștere sau sindromul ovarelor micropolichistice.

Într-un număr foarte mic de cazuri, obezitatea este cauzată de defecte genetice care apar din copilărie. Exemple includ mutațiile genei leptinei sau ale receptorului pentru leptină. De asemenea, anumite sindroame genetice, cum ar fi sindromul Prader-Willi sau sindromul Laurence-Bardet-Biedl, pot duce la obezitate și sunt asociate și cu tulburări de comportament și dezvoltare.

Totuși, în zilele noastre, factorii cel mai des incriminați și responsabili pentru apariția excesului ponderal sunt cei legați de stilul de viață. Aportul nutrițional excesiv asociat cu consumul energetic redus prin lipsa activități fizice sunt elemente ce conduc încet dar sigur către exces ponderal.

Este important să subliniem încă de la început relația bidirecțională dintre obezitate și dereglările hormonale. Dereglările hormonale sunt, de multe ori, mai degrabă o consecință a unui comportament alimentar neadecvat în raport cu cheltuielile energetice pe termen lung, decât o cauză directă a obezității.

Principalele consecințe ale obezității asupra hormonilor

Rezistența la insulină și diabetul zaharat de tip 2

Este binecunoscut faptul că odată cu creșterea prevalenței obezității a crescut și prevalența diabetului zaharat de tip 2. Riscul de diabet zaharat crește direct proporțional cu creșterea indicelui de masă corporală. Mecanismele exacte nu sunt cu totul cunoscute, sunt complexe, au legatură și cu faptul că țesutul adipos nu are doar rol de depozit, ci se comportă și ca un organ endocrin, secretă unele substanțe numite adipocitokine cu roluri multiple, printre acestea numărându-se și scăderea răspunsului la insulină. Pancreasul este nevoit să secrete și mai multă insulină și în timp, la subiecții predispuși genetic, apare epuizarea celulelor beta responsabile de secreția insulinei.

Modificarea răspunsului normal la leptină

Una dintre primele adipocitokine descoperite și descrise este leptina, un hormon cu un rol important în reglarea apetitului. Leptina este secretată în funcție de procentul de țesut adipos: cu cât acesta este mai mare, cu atât nivelul de leptină este mai ridicat. În mod normal, un nivel crescut de leptină inhibă apetitul. Însă, în cazul persoanelor supraponderale sau obeze, se dezvoltă rezistență la leptină, ceea ce reduce efectul anorexigen al acesteia.

Scăderea nivelului de adiponectină

O altă adipocitokină importantă este adiponectina, care joacă un rol metabolic în reglarea nivelului lipidelor și al glicemiei, fiind implicată și în reglarea răspunsului la insulină. Studiile arată o corelație inversă între nivelul de adiponectină și indicele de masă corporală (IMC). Astfel, pacienții cu obezitate, care prezintă niveluri mai scăzute de adiponectină, dezvoltă frecvent rezistență la insulină, dislipidemie și ateroscleroză.

Creșterea nivelului de chemerină

O altă adipocitokină recent descoperită este chemerina, care are rol atât în metabolismul glucidelor și lipidelor, cât și în răspunsul inflamator asociat obezității. Nivelul de chemerină este corelat cu apariția leziunilor vasculare timpurii, având un rol important în procesul de ateroscleroză. Astfel, scăderea în greutate la pacienții obezi duce la reducerea nivelului de chemerină și, implicit, la îmbunătățirea parametrilor metabolici.

Obezitatea și hormonii sexuali

În cazul bărbaților, obezitatea se asociază cu hipogonadism, caracterizat printr-un nivel scăzut de testosteron. Mecanismele implicate sunt complexe și multiple, incluzând influența adipocitokinelor secretate de celulele adipoase, precum și secreția de estrogeni de către țesutul adipos. Nivelul scăzut de testosteron se asociază cu: tulburări de dinamică sexuală, libidou scăzut, scăderea pilozității faciotroculare și a masei musculare. Pe de altă parte, scăderea nivelului de testosteron crește cantitatea de țesut adipos creându-se astfel un cerc vicios. Vestea bună este că prin scăderea ponderală se ameliorează și hipogonadismul.

În cazul femeilor, obezitatea are de asemenea un impact major, în special asupra fertilității și sănătății reproductive, cu efecte directe care vizează atât funcționarea axei hipotalamo-hipofizo-ovariene, ovarele și funcția ovulatorie, cât și endometrul. Astfel, femeile cu exces ponderal experimentează frecvent tulburări de ciclu menstrual și dificultate de obținere a sarcinii. Pe de altă parte, obezitatea în timpul sarcinii se asociază cu un prognostic nefavorabil atât al mamei, cât și al fătului. Scăderea în greutate prin modificarea stilului de viață, prin metode farmacologice sau chirurgicale, ameliorează prognosticul reproductiv, inclusiv succesul tehnologiei de reproducere asistată ca fertilizarea în vitro.

Obezitatea și hormonul de creștere

Excesul ponderal este de obicei însoțit de un nivel scăzut de hormon de creștere, atât din cauza reducerii secreției acestuia la nivelul glandei hipofize, cât și din cauza eliminării sale accelerate din circulație. Deoarece hormonul de creștere are proprietăți lipolitice și anabolice, deficitul acestuia contribuie suplimentar la progresia bolilor metabolice.

Obezitatea și hormonii tiroidieni

În general, în cazul pacienților cu exces ponderal, glanda tiroidă funcționează optim și arareori este necesară substituția cu levotiroxină. Totuși, în contextul obezității, ecografia poate arăta o glandă tiroidă cu un aspect ușor diferit de cel normal, fiind mai hipoecogenă. Acest lucru nu indică neapărat prezența unei boli tiroidiene autoimune, ci mai degrabă o permeabilitate vasculară crescută, asociată cu citokinele proinflamatorii secretate de țesutul adipos în exces. În consecință, consultul endocrinologic este important în cazul obezității pentru a se putea face distincția între o boală endocrină care necesită tratament de specialitate și obezitatea de aport cu modificările hormonale asociate, caz în care scăderea ponderală reprezintă baza tratamentului.

Pe lângă complicațiile hormonale asociate cu obezitatea, excesul ponderal are și o serie de alte consecințe care afectează starea de sănătate, printre care se numără:

• Implicațiile estetice și psihologice, care în cazurile severe pot duce chiar la tulburări depresive;
• Riscuri metabolice și cardiovasculare: hipertensiune arterială, boală coronariană, insuficiență cardiacă etc.;
• Complicații gastrointestinale: boală de reflux gastroesofagian, steatoză hepatică, litiază biliară veziculară;
• Complicații musculo-scheletale: spondilolistezis, coxartroză, gonartroză;
• Complicații respiratorii: sindrom apnee de somn obstructivă;
• Infecțioase

Riscuri neoplazice: risc crescut de cancer endometrial / colorectal / mamar / tiroidian etc., comparabil cu populația generală.

Concluzii

• Obezitatea este o patologie cronică frecvent întâlnită, cauzată de un stil de viață și comportamente care conduc la un aport caloric ridicat, inadecvat consumului de energie.
• Se asociază cu risc cardiovascular crescut și moarte prematură.
• Este o patologie care poate fi prevenită, în primul rând, prin adoptarea unui stil de viață sănătos pe termen lung, care să includă evitarea sedentarismului și o alimentație echilibrată, cât mai puțin procesată și adecvată nevoilor metabolice.
• Obezitatea poate fi tratată prin abordări diverse, cum ar fi modificarea comportamentului alimentar pentru scăderea în greutate, creșterea activității fizice, psihoterapie, metode medicamentoase sau chirurgicale, în funcție de specificul fiecărui caz și al fiecărui pacient.

Gestionarea obezității necesită o înțelegere profundă a complexității sale, inclusiv a legăturilor pe care le are cu sistemul hormonal. Această patologie nu afectează doar aspectul fizic sau starea metabolică, ci poate avea consecințe extinse asupra sănătății generale, amplificând riscurile cardiovasculare, endocrine și psihologice. Abordarea obezității trebuie să fie integrată cu accent pe prevenție și intervenție timpurie, fie prin adoptarea unui stil de viață sănătos, fie prin opțiuni terapeutice adaptate fiecărui pacient. În final, colaborarea cu specialiști din diverse domenii medicale este esențială pentru a oferi fiecărui pacient șansa unei vieți mai sănătoase și mai echilibrate.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Adelina Mușa, Medic specialist gastroenterolog

Perioada sărbătorilor de iarnă aduce bucurie, momente petrecute alături de cei dragi și, adesea, mese bogate și tentante. Cu toate acestea, excesele alimentare tipice acestei perioade pot avea un impact semnificativ asupra sănătății noastre, mai ales în cazul persoanelor cu afecțiuni preexistente. De la creșterea colesterolului și indigestii, până la agravarea afecțiunilor hepatice sau episoade severe de pancreatită acută, sărbătorile pot pune presiune pe organism, dacă nu suntem atenți la alegerile noastre alimentare.

Dincolo de plăcerea meselor festive, este esențial să înțelegem efectele pe care o dietă bogată în grăsimi, zahăr și alcool le poate avea asupra organelor vitale precum ficatul, pancreasul sau inima. Această perioadă reprezintă un moment ideal pentru a reflecta asupra moderației și pentru a adopta obiceiuri sănătoase care să ne permită să ne bucurăm de sărbători fără riscuri majore pentru sănătate.

Sărbătorile de final de an reprezintă o parte importantă a identității și a culturii românești. Acestea sunt însoțite în majoritatea cazurilor de mese copioase și bogate în grăsimi care favorizează și agravează anumite afecțiuni medicale precum: creșterea colesterolului “rău”, indigestii, gastrită / boală de reflux, afecțiuni hepatice (steatohepatită, ciroză hepatică), pancreatită, hipertensiune arterială și tulburări de somn.

Creșterea colesterolului în sânge

Studiile arată că în perioada sărbătorilor, nivelul colesterolului seric poate atinge creșteri de până la 6 ori valoarea normalului, cauzat de excesul alimentar și de consumul de băuturi alcoolice. Se vor consuma în cantități mai mari decât de obicei: mezeluri (bogate în grăsimi și sare), pateu, cârnați, carne de porc, preparate cu maioneză (ouă umplute, salată de boeuf), prăjituri (bogate în zahăr). Din colesterolul total al unui individ, aproximativ 25% provine direct din alimentația de origine animală (carne, ouă, brânză), iar restul de 75% este fabricat de organism din glucide și lipide.

Colesterolul se depune la nivelul diferitelor structuri ale organismului, astfel:
– la nivelul arterelor cardiace și cerebrale, crescând puternic riscul de infarct sau accident vascular cerebral;
– la nivelul vezicii biliare, crescând riscul de formare al litiazei biliare (”pietre la fiere”);
– la nivel hepatic, cu agravarea steatozei hepatice sau a steatohepatitei.

O puternică indigestie

Indigestia în afara meselor copioase este cauzată în general de infecția cu Helicobacter Pylori, administrarea de medicamente antiinflamatorii, sarcină, stres, fumat. În perioada sărbătorilor de final de an, cauzele principale devin excesul de grăsimi animale, consumul de alcool și de zahăr. Se manifestă prin greață, vărsături, dureri abdominale, diaree. În timpul digestiei, stomacul este umplut de o cantitate mare de alimente care încep a fi degradate de aciditatea crescută. Acestea sunt evacuate prin pilor către intestinul subțire, unde cu ajutorul bilei și a sucului pancreatic vor fi absorbite de organism.

Atunci când ingerăm cantități mari de alimente, pot apărea:
– probleme de motricitate ale stomacului cu întârzierea evacuării gastrice (cu frecvența crescută la persoanele diabetice), relaxarea incompletă a stomacului, hipersensibilitatea mucoasei;
– întârzierea evacuării gastrice cu stază alimentară prelungită, favorizând boala de reflux gastroesofagiană, cu manifestări precum arsuri, durere în capul pieptului, mergând până la vărsături alimentare cu senzația de eliberare.

După cum observăm, simptomele precum greața și vărsăturile nu sunt cauzate doar de o toxiinfecție alimentară (alimente alterate), ci și de o ingerare rapidă în cantitate mare.

Pancreatita acută

Pancreasul este un organ cu un rol principal în digestia alimenterlor. În anumite condiții (alcool în exces, litiază veziculară – ”pietre la fiere” care migrează pe canalul biliar), acesta se poate inflama, procesul fiind denumit pancreatită acută. Manifestările principale sunt: durere brutală în etajul abdominal superior însoțită de greață și vărsături. De obicei, aceste simptome sunt atât de puternice încât pacientul se prezintă de urgență la cea mai apropiată camera de gardă. Este o patologie severă cu risc inclusiv de deces și care poate lăsa urmări importante asupra sănătății individului (risc de diabet zaharat, pancreatită cronică cu malabsorbție etc.)

Agravarea problemelor hepatice

Consumul excesiv de grăsimi suprapus cu consumul de alcool, agravează adesea problemele hepatice existente. Ingestia mare de alcool poate duce la o inflamație acută a ficatului cu distrugerea hepatocitelor (celulelor ficatului). Aceasta poartă denumirea de hepatită alcoolică acută, se manifestă prin greață, vărsături, icter (îngălbenirea tegumentelor și a sclerelor) și prezintă un risc ridicat de deces.

Pacienții cunoscuți deja cu o afectare hepatică (hepatită cronică, ciroză hepatică) prezintă un risc considerabil mai ridicat de agravare a bolii. Aceasta se poate manifesta prin decompensarea cirozei, cu apariția lichidului de ascită, creșterea volumului abdominal sau sângerare variceală. De asemenea, consumul important de alimente bogate în sare (mezeluri, pastramă, brânză etc.) poate agrava formarea lichidului de ascită din abdomen.

Agravarea constipației

Mesele festive, de obicei bogate în produse de origine animală (preponderent carne), agravează motilitatea tubului digestiv favorizând constipația. Pentru a preveni această situație trebuie limitat consumul de carne și de alimente uscate, favorizând consumul de fibre (legume, fructe), precum și o hidratare corespunzătoare cu apă plată (1,5 – 2 litri / zi).

Hipertensiunea arterială

Mezelurile, dar și numeroase alte alimente precum brânza și pâinea, conțin o cantitate crescută de sare. Aceasta duce la creșterea tensiunii arteriale cu creșterea consecutivă a riscului de accident vascular cerebral sau infarct miocardic. Sarea, transformată în sodiu în organism, duce la o creștere a volumului circulant prin absorbția de apă și la creșterea presiunii sanguine. Aceasta favorizează formarea de cheaguri de sânge care pot astupa diferite artere.

În concluzie, pentru a petrece sărbători fericite alături de familie, trebuie în primul rând să avem grijă de noi, printr-o alimentație echilibrată, fără excese. În cantitate rezonabilă, mesele festive pot fi bine tolerate de organism.

Pentru a vă bucura de sărbători în deplină siguranță, este important să acordați atenție moderației și alegerilor alimentare. Deși mesele festive sunt o parte esențială a tradițiilor, excesele pot aduce disconfort și riscuri pentru sănătate, mai ales pentru cei cu afecțiuni preexistente. Adoptând un echilibru între plăcerea de a savura preparatele preferate și grija față de organism, veți putea sărbători alături de cei dragi fără complicații. Nu uitați, sănătatea este cel mai prețios cadou pe care vi-l puteți oferi în această perioadă festivă!

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Dana Maftei, Medic specialist gastroenterolog

Acalazia este o afecțiune rară, dar cu un impact semnificativ asupra calității vieții persoanelor afectate. Caracterizată prin dificultatea sau imposibilitatea de a înghiți alimente, această problemă este adesea trecută cu vederea în stadiile incipiente, confundată cu alte afecțiuni gastro-intestinale. Deși rară, boala ridică provocări diagnostice și terapeutice, necesitând intervenții specializate pentru a preveni complicațiile pe termen lung.

Importanța identificării precoce a acalaziei rezidă în faptul că simptomele aparent banale, precum dificultatea la înghițire sau senzația de disconfort toracic, pot ascunde o problemă complexă ce poate evolua spre complicații grave, inclusiv esofagită severă sau un risc crescut de cancer esofagian. În lipsa unui diagnostic corect, aceste simptome pot conduce la un tratament inadecvat sau întârziat.

Prin acest articol vom explora: cauzele potențiale ale acalaziei, cum poate fi diagnosticată eficient, modalitățile de tratament disponibile și cum acestea pot transforma semnificativ prognosticul pacienților, oferindu-le șansa unei vieți mai confortabile și mai sănătoase.

Ce reprezintă acalazia?

Este o afecțiune rară a esofagului ce se caracterizează prin trecerea cu dificultate sau imposibilitarea trecerii bolului alimentar în stomac.

Acest lucru apare atunci când este afectată musculatura esofagului și a sfincterului aflat la joncțiunea dintre stomac și esofag, astfel încât atunci când alimentele ajung la acest nivel, sfincterul nu se poate relaxa, iar bolul alimentar rămâne blocat determinând dilatația acestei regiuni.

La cine apare?

Este o patologie ce apare mai frecvent la adulți decât la copii, atingând vârful în intervalul vârstelor de 30-50 de ani, cu o incidență egală pentru femei și bărbați.

Care sunt cauzele?

Nu se cunoaște o cauză clară în apariția acalaziei, însă par a fi incriminați mai mulți factori:

• Infecții virale, în special cu virusul varicelo-zoosterian;
• Bolile autoimune (psoriazisul, sindromul Sjogren, poliartrita reumatoidă);
• Afecțiuni alergice;
• Factori genetici.

Se manifestă prin:

• Dificultate de a înghiți (cea mai frecventă manifestare);
• Durere toracică spontană (ce poate fi eronat interpretată ca durere de cauză cardiacă);
• Arsuri;
• Regurgitarea alimentelor;
• Pierdere involuntară în greutate;
• Senzație de gură uscată;
• Tuse nocturnă.

Metode de stabilire a diagnosticului

1. Endoscopia digestivă superioară este prima examinare ce se impune în cazul pacienților care prezintă dificultăți la înghițire, având rol în a exclude un obstacol la acest nivel (benign/ malign).

În fazele incipiente, modificările endoscopice la acest nivel sunt minime: endoscopul trece cu dificultate, sfincterul esofagian inferior are aspect punctiform.

Odată ce boala avansează, apare dilatația esofagului (ce determină un aspect tortuos al acestuia): resturi alimentare sau lichidiene sunt blocate la acest nivel, are loc o decolorare ușoară a mucoasei esofagiene, cu aspect îngroșat și nodular.

2. Radiografia toracică poate evidenția dilatarea esofagului (aspect de megaesofag) și absența bulei de gaz a stomacului datorată unui sfincter esofagian inferior ce nu se poate relaxa, astfel că aerul nu poate intra în stomac.

3. Tranzitul baritat evidențiază dilatația esofagului ce se îngustează inferior, ceea ce se numește aspect de „cioc de pasăre”.

4. Manometria arată absența undelor de contracție a musculaturii esofagiene și insuficiența relaxării sfincterului esofagian inferior.

Afecțiuni cu care se face diagnostic diferențial în achalazie

1. Pseudoacalazia, sau acalazia secundară, reprezintă compresia mecanică a sfincterului esofagian inferior determinată de cancerul de joncțiune eso-gastrică sau prin infiltrarea submucoasei esofagiene de metastaze obiectivate în cancerul de sân, pancreatic sau pulmonar.

2. Infecția parazitară cu Trypanosoma cruzi ce poate mima un sindrom asemănător acalaziei, atât clinic, cât și manometric.

3. Refluxul gastroesofagian datorită similarității simptomelor: arsuri, regurgitație și dureri toracice.

Tratamentul recomandat

Rolul tratamentului este de a ameliora simptomatologia și golirea esofagului.

1. Tratamentul medicamentos este de scurtă durată și are efect slab. Este indicat doar în cazul pacienților care refuză metode endoscopice sau chirurgicale.

Tratamentul endoscopic are 3 modalități:

• Injectarea de toxină botulinică cu rol în relaxarea fibrelor musculare de la acest nivel. Este considerată o terapie de linia a doua și este folosită mai mult în scop adjuvant la tehnicile invazive. Este indicată pacienților cu formă incipientă, pacienților vârstnici și celor cu riscuri mari interventionale sau chirurgicale. Răspunsul clinic apare la 80% dintre pacienți, însă durează doar câteva luni.
• Dilatarea endoscopică cu balon constă în întinderea și ruperea fibrelor musculare cu scopul de a scădea presiunea la nivelul sfincterului esofagian inferior. Sunt necesare ședințe succesive pentru a crește eficacitatea pe termen lung. Se indică pacienților vârstnici, celor care refuză intervenția chirurgicală sau celor cu riscuri chirurgicale. Atenție! Riscurile acestei metode sunt: hemoragie digestivă, perforație esofagiană, pleurită.
• Cea mai nouă tehnică endoscopică, miotomia endoscopică perorală, constă în secționarea fibrelor musculare circulare ale sfincterului esofagian inferior la nivelul cardiei. Această intervenție se efectuează sub sedare profundă și intubație orotraheală, în centrele mari, specializate în această metodă. Atenție! Complicațiile acestei proceduri pot fi: perforație gastrică / esofagiană, hemoragie digestivă, pneumoperitoneu / pneumotorax, reflux gastro-esofagian.

2. Tratamentul chirurgical

Se aplică pacienților tineri sau celor în cazul cărora metodele endoscopice nu au fost eficiente sau au eșuat. Se realizează prin chirurgie clasică abdominală sau laparoscopic, cu eficiență mare, de peste 90%. Refluxul gastro-esofagian poate apărea ca efect secundar al acestei intervenții.

Complicațiile acalaziei

• Pneumonia de aspirație datorată aspirației nocturne a alimentelor care stagnează în esofagul dilatat;
• Scădere ponderală cu deficit de vitamine și minerale;
• Esofagită prin iritația mucoasei gastrice datorată stagnării prelungite a alimentelor la acest nivel, ducând la fermentație bacteriană;
• Important! Acalazia reprezintă un factor de risc pentru apariția cancerului esofagian.

Prognostic

Prognosticul acalaziei este bun, pacienții putând tolera mult timp simptomele, iar tratamentul endoscopic sau chirurgical pot ameliora calitatea vieții.

Acalazia, deși o afecțiune rară, poate avea un impact profund asupra sănătății și calității vieții dacă nu este diagnosticată și tratată la timp. Simptomele acesteia, precum dificultatea de a înghiți sau regurgitările alimentare, nu trebuie ignorate, deoarece pot ascunde o problemă ce poate evolua către complicații serioase, inclusiv riscul de apariție a cancerului esofagian.

Avansurile în diagnostic și tratament oferă astăzi soluții eficiente, de la intervenții endoscopice la tratamente chirurgicale, care pot ameliora semnificativ viața pacienților. Monitorizarea atentă și intervențiile personalizate sunt esențiale pentru a preveni complicațiile și a îmbunătăți prognosticul. Dacă vă confruntați cu astfel de simptome, un consult gastroenterologic prompt poate face diferența. Sănătatea dumneavoastră merită atenție și grijă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Alina Rusu, Medic specialist endocrinolog

În ultimii ani, preocuparea pentru sănătatea hormonală a crescut odată cu descoperirea și înțelegerea disruptorilor endocrini. Aceste substanțe chimice prezente în mod surprinzător în multe dintre produsele pe care le folosim zilnic, pot afecta echilibrul sistemului hormonal și au potențialul de a produce efecte negative semnificative asupra sănătății pe termen lung. Deși sunt dificil de evitat complet, este esențial să știm cum pot influența hormonii și care sunt măsurile prin care ne putem reduce expunerea.

Pe măsură ce devenim mai conștienți de sursele și efectele acestor substanțe, înțelegem și mai bine cum putem face alegeri informate pentru sănătatea noastră și a generațiilor viitoare. Explorarea celor mai comuni disruptori endocrini precum BPA, ftalații, PFAS și dioxinele, ne poate ajuta să recunoaștem riscurile și să identificăm soluții pentru viața de zi cu zi, fie prin alimentație, fie prin produsele de uz casnic.

Disruptorii endocrini sunt substanțe chimice sau combinații de substanțe chimice nenaturale (sintetice) care interferează cu buna funcționare a sistemului endocrin. Disruptorii endocrini pot afecta sinteza hormonilor, transportul acestora către celule, metabolismul și excreția hormonilor. Astfel, aceștia pot mima acțiunea unor hormoni “păcălind” organismul să reacționeze într-un anumit fel, pot bloca legătura dintre hormoni și receptorii lor (fără a se lega de receptori, hormonii nu ajung în celula unde este nevoie de acțiunea lor) sau pot acționa asupra glandelor care vor produce prea mult sau prea puțin hormon.

De ce este atât de important acest subiect în zilele noastre? Pentru că disruptorii endocrini sunt foarte larg răspândiți (practic sunt peste tot în jurul nostru) și pot avea efecte negative inclusiv în doze foarte mici, fără ca noi să ne dăm seama imediat (ca atunci când suferim o intoxicație). Efectele lor negative pot fi ireversibile și reprezintă o îngrijorare pentru generațiile viitoare întrucât sunt prezenți în aer, sol, apă și vor persista o foarte lungă perioadă de timp.

Pot cauza numeroase probleme de sănătate, de la alergii, diabet, boli neurologice, astm bronșic, la afecțiuni mai grave precum cancer, endometrioză, infertilitate. Cei mai afectați de acești disruptori endocrini sunt feții și copiii deoarece organele și sistemele lor sunt în plină dezvoltare.

Endocrine Society (SUA) atrage atenția că din cele peste 85.000 de substanțe nenaturale create de om, se știe cu siguranță că 1.000 sunt disruptori endocrini, însă cel mai probabil sunt mult mai mulți, întrucât nu toate substanțele sintetice create de om au fost testate pentru a afla daca au aceste efecte asupra sistemului endocrin.

Cei mai cunoscuți și răspândiți disruptori endocrini sunt:

• BPA (Bisfenol A) – se găsește în sticlele și cutiile din plastic dur, în stratul care învelește pe interior conservele, capacele de metal, în produse de make-up. Întrucât sugarii au fost foarte expuși la aceste substanțe toxice, unele țări au interzis folosirea bisfenolilor în producerea sticlelor pentru hrănirea sugarilor, iar în prezent se găsesc tot mai multe alternative fără BPA. BPA are efect atât estrogen-like, adică se comportă în organism ca un estrogen (hormon feminin), cât și anti-androgen (blochează sau interferează cu producția hormonului masculin). În plus, față de efectele negative asupra funcției reproductive, BPA pare să aibă și rol mutagen (produce modificări genetice la nivelul ADN-ului) și carcinogen (promovează dezvoltarea cancerului).

• Ftalații – sunt folosiți în principal în produsele de plastic pentru a le face mai flexibile, transparente și durabile, ceea ce îi face extrem de răspândiți. Din păcate, aceștia ajung cu ușurință în apa pe care o bem, în mâncare, în sol, particule minuscule de plastic regăsindu-se în praful exterior și interior pe care inevitabil îl inhalăm. Ftalații se găsesc în pungile nelipsite din cele mai multe case, în periuțele de dinți, în oja de unghii, în jucării, practic aproape în orice obiect de uz casnic din plastic mai moale. Studii epidemiologice au arătat o legătură clară între expunerea la ftalați și infertilitate (atât la femei, cât și la bărbați), alergii, astm, rezistență la insulină, obezitate, diabet zaharat de tip 2, menopauză precoce, sarcini oprite în evoluție, hipertensiune arterială. Se pare că femeile sunt mult mai expuse prin folosirea produselor cosmetice în cantități mai mari. Efectele negative la copii pot fi: pubertate precoce, astm, alergii, probleme de adaptare socială, obezitate, disfuncții tiroidiene sau cancer tiroidian.

• Substanțele polifluoroalchilate și perfluoroalchilate (PFAS) – sunt un grup de substanțe folosite pe scară largă care rămân foarte mult timp în mediu. Sunt foarte greu degradabile, de aceea sunt denumite și “forever chemicals”, adică substanțe chimice eterne. Sunt folosite în fabricarea materialelor ignifuge, a vaselor de bucătărie rezistente la căldura mare sau neaderente (tigăi care nu lipesc), în industria textilă (îmbrăcăminte), în industria prelucrării lemnului (mobilier), în fabricarea ambalajelor, inclusiv cele folosite în alimentație, în creme și produse cosmetice, vopseluri și pesticide. Sunt deja prezente în apă, în sol, înghițite de animale și pești, în corpul uman. Pot cauza infertilitate, boli hepatice, cancere (ex. cancer de rinichi sau testicular), pot crește colesterolul, pot cauza disfuncții tiroidiene, astm bronșic, hipertensiune în timpul sarcinii (pre-eclampsie).

• Dioxinele – sunt substanțe chimice folosite în producerea ierbicidelor, a substanțelor de albire și pot rezulta în urma proceselor de ardere, inclusiv în urma incendiilor de natură sau arderea de gunoaie. Inclusiv fumul de țigară conține dioxine. Se concentrează la nivelul țesutului gras, astfel că ajung în corpul uman prin consumul de carne și produse de origine animală (lactate). Pot determina apariția cancerului, pot afecta sistemul imun, pot afecta fertilitatea.

• Mercurul (metalele grele) – provine din consumul de pește contaminat și fructe de mare. Expunerea constantă la mercur poate induce boli neurologice, hipertensiune (prin afectarea glandelor suprarenale), boli tiroidiene, poate afecta funcția hepatică și fertilitatea.

• Triclosan – folosit în produsele antibacteriene.

Cum putem să ne ferim de efectele nocive ale acestor substanțe?
Deși este dificil să ne protejăm complet, există măsuri pe care putem să le luăm fiecare dintre noi:

• să consumăm alimente cât mai simple, neprocesate sau cât mai puțin procesate, care nu sunt ambalate sau care stau cat mai puțin ambalate. Să scoatem cât mai repede posibil alimentele din ambalajele de plastic. Să nu ținem alimente calde în ambalaje de plastic.

• să consumăm carne și produse lactate din surse sigure, preferabil de la animale crescute în aer liber, hrănite natural, departe de fabrici, orașe și surse de poluare;

• să nu fumăm sau renunțăm la fumat;

• să evităm pe cât posibil folosirea ambalajelor și recipientelor din plastic, să citim etichetele produselor și să le alegem pe cele care nu conțin BPA. Să folosim în schimb recipiente din sticlă, porțelan, inox.

• să nu încălzim alimente în recipiente de plastic și să nu le spălam în mașina de spălat vase;

• să folosim haine din fibre naturale;

• să evităm utilizarea de produse cosmetice cu parfum sintetic, să folosim cât mai puține produse cosmetice și de make-up sau poate să folosim cosmetice organice. Să nu utilizăm odorizante de cameră sub orice formă (bețișoare care se ard, lumânări parfumate, spray-uri cu parfum, parfum pentru textile, etc.)

• să evităm produsele de spălat ce conțin Triclosan;

• să evităm gătirea în vase cu înveliș non-aderent, să le schimbăm mai des sau să le înlocuim cu vase din alte materiale (ex: ceramică);

• să aerisim camerele dimineața, să ștergem praful din cameră des, să aspirăm mai des;

• să evităm conservele de alimente alegând varianta de legume și fructe congelate, fructe și legume uscate;

• să ne spălăm des pe mâini, să spălăm foarte bine alimentele, în special fructele și legumele, eventual evitând coaja lor, acolo unde este posibil.

Măsuri 100% sigure sunt imposibil de implementat într-o viață modernă și activă având în vedere că suntem expuși la aceste substanțe, dar prin adoptarea unor obiceiuri de rutină putem diminua impactul negativ al disruptorilor endocrini. Este util să ne informăm, să citim etichetele produselor, să punem întrebări cu privire la proveniența alimentelor, să fim curioși și vigilenți și să avem grijă de sănătatea noastră.

În concluzie, disruptorii endocrini reprezintă o provocare majoră pentru sănătatea modernă, iar impactul lor poate fi redus printr-o serie de alegeri conștiente în stilul nostru de viață. Deși este imposibil să evităm complet expunerea la aceste substanțe, adoptarea unor mici schimbări, de la selectarea alimentelor și produselor de uz casnic până la evitarea ambalajelor din plastic și a produselor cosmetice sintetice, poate contribui la protejarea sistemului nostru hormonal. Fiind informați și vigilenți, putem sprijini sănătatea noastră și a celor dragi, reducând expunerea la substanțe care pot influența echilibrul hormonal și bunăstarea pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Delia-Maria Vârlan, Medic specialist endocrinolog

Hipertensiunea arterială (HTA) afectează un procent semnificativ din populația globală, fiind o preocupare medicală majoră în rândul adulților. Deși în majoritatea cazurilor HTA apare fără o cauză specifică, o parte dintre pacienți au hipertensiune secundară unor alte afecțiuni, caz în care abordarea terapeutică trebuie să vizeze în mod direct cauza subiacentă.

Acest articol prezintă situațiile în care este indicat să investigăm prezența unei hipertensiuni secundare, principalele afecțiuni care o pot determina și rolul crucial al medicului endocrinolog în identificarea și gestionarea acestor cazuri.

HTA este cea mai frecvent întâlnită patologie în Europa și SUA, cu o preponderență în populația generală de până la 30-45%, aspect confirmat și în țara noastră în cadrul studiului SEPHAR.

HTA se definește prin valori persistent crescute ale TA sistolice >= 140 mm Hg și/sau ale TA diastolice >= 90 mm Hg. De cele mai multe ori, HTA este primară sau esentială, dar sunt și situații în care HTA este secundară unei alte patologii, iar în aceste cazuri este important să fie diagnosticate pentru ca abordarea terapeutică să fie una corectă. Atunci când hipertensiunea secundară este prezentă, tratamentul se concentrează pe mecanismul care produce creșterea tensiunii și în unele situații când cauza subiacentă poate să fie rezolvată, aceasta poate să ducă la normalizarea valorilor tensionale.

Ghidurile mai recente estimează o prevalență a hipertensiunii secundare de până la 10-35% dintre cazurile de HTA.

Când trebuie făcut un screening de HTA secundară?

Nu toți pacienții cu hipertensiune trebuie să fie investigați pentru cauze secundare, dar în situații specifice identificate de medicul de familie, medicul cardiolog sau medicul internist, sunt necesare o serie de consultații și investigații suplimentare.

Astfel, suspiciunea pentru o cauză secundară a hipertensiunii este crescută când: debutul hipertensiunii se petrece în copilărie sau la o vârstă tânără (înainte de 40 ani), în cazul persoanelor cu istoric familial de hipertensiune la vârstă tânără sau istoric de accident vascular cerebral înainte de 40 ani, se declanșează brusc, tensiunea arterială nu este controlată cu tratament sau tensiunea anterior controlată cu tratament se agravează brusc, există urgențe hipertensive sau semne clinice sau paraclinice sugestive pentru cauze secundare.

Principalele cauze de hipertensiune arterială secundară:

– Hipertensiunea arterială de origine endocrină;
– Hipertensiunea arterială de cauză renală: renovasculară sau renoparenchimatoasă;
– Sindromul de apnee de somn;
– Coarctația de aortă;
– Hipertensiunea de cauză medicamentoasă: contraceptive orale combinate, agenți chimioterapici (gemcitabina), agenti de deprivare a androgenilor (abirateron), antiinflamatoare nesteroidiene, suplimente alimentare (extractul de lemn dulce).

De ce este important consultul endocrinologic și care sunt principalele cauze de hipertensiune secundară endocrină

Medicul endocrinolg consultă pacientul, obține informații despre debutul bolii și răspunsul la tratamentul administrat anterior, iar în urma anamnezei și a examenului obiectiv stabilește dozările hormonale necesare excluderii patologiei endocrine. Principalele afecțiuni endocrine care se asociază cu hipertensiunea arterială sunt următoarele:

– Hiperaldosteronismul primar;
– Paragangliomul adrenal;
– Sindromul Cushing;
– Hipotiroidismul;
– Hipertiroidismul;
– Hiperparatiroidismul;
– Acromegalia.

Hiperaldosteronismul primar (5-15% din cazurile de HTA) reprezintă un grup de afecțiuni caracterizate printr-un exces de hormoni mineralocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Un argument concludent pentru realizarea unui screening precoce și aplicarea unui tratament cât mai corect pentru hipertensiune arterială în această situație, este faptul că la aceleași valori ale tensiunii arteriale, afectarea de organe țintă cu complicații precum infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, aritmie, sunt mult mai frecvent întâlnite când substratul este un exces de aldosteron. Semnele clinice care atrag atenția sunt: slăbiciunea musculară, crampele, palpitațiile, eliminarea abundentă de urină, setea excesivă. Pentru screening se recomandă dozarea aldosteronului seric și a concentrației reninei plasmatice cu calcularea raportului dintre acestea, însă este important ca pacienții să respecte anumite condiții pentru ca interpretarea să fie corectă. Astfel, se recomandă recoltarea matinală după 2 ore de stat în ortostatism și 5-15 minute de stat așezat, cu o dietă normal sodată, cu valoarea potasiului seric mai mare de 4 mmol/l, iar pentru femeile de vârstă reproductivă este important să fie în prima parte a ciclului menstrual, de preferat zilele 3-5. Totodată, sunt o serie de medicamente care interferă cu dozarea (Spironolactonă, Eplerenonă, Amilorid, Triamteren, diureticele de ansă și diureticele tiazidice) și de aceea ideal este ca screeningul să se facă anterior inițierii tratamentului antihipertensiv sau pacientul să fie tratat cu medicamente permise (Doxazosin, Verapamil slow release). Screeningul pozitiv este urmat de testele de confirmare, iar tratamentul poate să fie medicamentos sau chirurgical, în funcție de particularitatea fiecărui caz.

Paragangliomul adrenal sau feocromocitomul, este o cauză mult mai rară de hipertensiune arterială secundară endocrină, asociată cu secreție de hormoni catecolaminici. Semnele clinice care atrag atenția sunt mai ales crizele paroxistice de hipertensiune, cu cefalee, palpitații și transpirații excesive. Pentru screening se dozează metanefrinele și normetanefrinele serice sau urinare. Pentru metanefrinele serice se recomandă recoltarea după 30 minute stat în decubit dorsal, liniștit, cu evitarea situațiilor cauzatoare de stres. Pentru dozarea urinară este necesară colectarea urinii timp de 24 ore. Screeningul pozitiv este urmat de imagistică de confirmare și localizare, iar tratamentul este chirurgical, cu pregatire specifică preoperator.

Sindromul Cushing reprezintă o serie de afecțiuni cauzate de excesul de hormoni glucocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Prevalența sindromului Cushing în cadrul populației hipertensive este de pană la 1% din cazuri. Este important de exclus totuși și sindromul Cushing iatrogen, adică cel datorat administrării hormonilor glucocorticoizi pentru indicațiile terapeutice ale acestora în cadrul altor patologii, aceasta fiind de fapt cea mai frecvent întâlnită formă de Cushing. Semnele clinice sugestive pentru sindromul Cushing sunt: obezitatea faciotronculară, vergeturile roșu-violet la nivel abdominal / brațe / coapse, facies pletoric, slăbiciune musculară proximală, acnee, pilozitate excesivă. Pacienții cu sindrom Cushing pot dezvolta nu doar hipertensiune arterială secundară, ci și diabet zaharat secundar endocrin, sindrom metabolic, osteoporoză secundară, infertilitate. Este important de identificat și tratat deoarece mortalitatea asociată sindromului Cushing este estimată ca fiind de 4 ori mai mare comparativ cu populația de aceeași vârstă și sex. Pentru screening medicul endocrinolog recomandă fie dozarea cortizolului liber urinar, fie dozarea cortizolului salivar, fie dozarea cortizolului seric la ora 08:00 după ce anterior cu o seară pacientul a administrat 1 miligram Dexametazonă. Se vor efectua ulterior teste de confirmare și examen imagistic de localizare a leziunii, în principiu examen imagistic hipofizar sau pentru vizualizarea glandelor suprarenale.

În funcție de forma clinică, tratamentul chirurgical se poate asocia cu radioterapie sau tratament medicamentos pentru controlul bolii.

Afecțiunile glandei tiroide cu insuficiența hormonilor tiroidieni sau excesul acestora se asociază cu o prevalență mai crescută a tensiunii arteriale astfel: hipotiroidismul se asociază cu creșterea tensiunii arteriale diastolice, iar tireotoxicoza cu creșterea tensiunii arteriale sistolice. Disfuncțiile glandei tiroide sunt ușor de diagnosticat prin dozarea hormonului de stimulare a tiroidei precum și a hormonilor tiroidieni (TSH, T3, FT4). Semnele clinice de hipotiroidism apar în formele avansate de boală și printre acestea se numară: oboseala, toleranța scăzută la frig, constipația, afectarea memoriei, ușor câștig ponderal. Dimpotrivă, în tireotoxicoză pacienții au palpitatii cu ritm rapid, insomnie, agitație, scădere ponderală cu apetit crescut, tranzit intestinal accelerat. În hipotiroidism tratamentul este medicamentos prin substituția cu hormoni tiroidieni (Levotiroxină). În hipertiroidism tratamentul diferă în funcție de forma clinică: poate să fie medicamentos, radioiodoterapie sau tratament chirurgical.

Acromegalia se caracterizează prin exces de hormon de creștere, hormon secretat în mod normal de la nivelul glandei hipofize. Dacă excesul survine la copil boala se numește gigantism și asociază statură înaltă. La adult semnele clinice sunt lățirea extremităților cu schimbarea numărului la încalțăminte, lărgirea piramidei nazale, tegumente îngroșate, seboreice, acnee, artralgii, artroze, malocluzie dentară, cefalee. Pe lângă toate acestea, pacienții cu acromegalie au și un risc crescut metabolic, risc mai mare de diabet zaharat secundar, osteoporoză, risc neoplazic, sindrom de apnee în somn. Screeningul pentru acromegalie se face prin dozarea efectorului periferic al hormonului de creștere (IGF1) care va avea valori crescute pentru vârstă și sex. Pentru confirmare este necesar un test dinamic în care pacientul primește glucoză oral, iar măsurarea hormonului de creștere indică lipsa de supresie a acestuia. Urmează diagnosticul imagistic cu ajutorul RMN hipofizar. Tratamentul este chirurgical, medicamentos sau prin radioterapie.

Hiperparatiroidismul este un sindrom clinic caracterizat prin secreție excesivă de parathormon, secretat în general de la nivelul unui adenom de glandă paratiroidă, în absența stimulării prin hipocalcemie. În formele avansate cresc valorile calcemiei și apar: încetinirea tranzitului intestinal, litiaza renală, declinul funcției renale, osteoporoza sau complicațiile acesteia (fracturile de fragilitate). Pe lângă toate acestea, hipertensiunea arterială este frecvent întâlnită la pacienții cu hiperparatiroidism primar, chiar și în formele ușoare de boală. Diagnosticul se poate pune prin analize de laborator, iar pentru localizarea adenomului secretant se pot indica investigații suplimentare precum: ecografia cervicală anterioară, scintigrafia de glande paratiroide, examenul computer tomograf (CT). Tratamentul este chirurgical.

În practica curentă ne întâlnim frecvent cu necesitatea excluderii cauzelor de HTA secundară endocrină și este bine să fie așa, pentru că dacă HTA esențială se consideră incurabilă și necesită tratament toată viața, depistarea precoce și tratamentul adecvat al unei cauze subiacente endocrine poate duce în anumite situații la remisia HTA.

Identificarea și tratarea cauzelor de hipertensiune arterială secundară pot oferi pacienților șansa unui management mai eficient al tensiunii arteriale și, în anumite cazuri, chiar posibilitatea de a reduce sau elimina necesitatea tratamentului cronic. Evaluarea atentă a fiecărui pacient, corelată cu tehnicile moderne de diagnostic și colaborarea interdisciplinară, poate contribui la reducerea riscului de complicații severe precum afecțiuni cardiovasculare și accident vascular cerebral. Abordarea individualizată și informarea pacienților cu privire la factorii de risc și la semnele de avertizare joacă un rol esențial în menținerea unui control optim al tensiunii arteriale și îmbunătățirea calității vieții pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Maria Martac, Consultant în nutriție

Fibrele alimentare joacă un rol esențial în menținerea sănătății organismului, având o influență semnificativă asupra funcționării sistemului digestiv și nu numai. Deși adesea sunt asociate în principal cu prevenirea constipației, beneficiile lor depășesc cu mult acest aspect. Fibrele contribuie la sănătatea inimii, la reglarea nivelului de zahăr din sânge și chiar la menținerea unei greutăți optime. Într-o alimentație echilibrată, fibrele susțin un tranzit intestinal sănătos, dar și alte procese fiziologice esențiale.

În acest context, este important să înțelegem diferențele dintre tipurile de fibre alimentare și modul în care acestea acționează în organism. Fibrele solubile și insolubile au efecte distincte asupra sănătății noastre, iar integrarea ambelor în dietă poate aduce beneficii multiple. De asemenea, prebioticele joacă un rol important în susținerea florei intestinale, contribuind la îmbunătățirea sănătății generale a tractului digestiv. Astfel, un aport adecvat de fibre devine o componentă fundamentală a unei diete sănătoase.

Beneficiile pentru sănătate ale consumului de fibre alimentare sunt multiple, cel mai cunoscut fiind cel legat de evitarea constipației si asigurarea unui tranzit intestinal normal. Este important să mâncam constant multe fibre pentru a ne proteja inima, intestinul și pentru a ne îmbunătăți multe alte procese fiziologice.

Există două tipuri de fibre alimentare:solubile și insolubile. Fibrele dietetice nu pot fi digerate sau absorbite, astfel încât el trec prin stomac, prin intestinul subțire și prin colon în mare parte intacte, nedegradate.

– Fibrele solubile se dizolvă în apă și formează un material asemănător unui gel care ajută la modularea nivelului de glucoză și la scăderea colesterolului din sânge, conform Clinicii Mayo.

Putem obține fibre solubile consumând: ovăz, mazăre, fasole, morcovi, mere cu coajă, orz, fibre de psyllium (un supliment de pudră de mazăre).

– Fibrele insolubile în schimb, aduc beneficii majore în special celor care suferă de constipație sau au scaune neregulate, deoarece ajută reziduurile să se miște mai repede prin sistemul digestiv și reglează astfel tranzitul intestinal.

Fibrele insolubile se găsesc în alimente precum: făină de grâu integral, tărâțe de grâu,  fasole,  anumite legume (cum ar fi conopida, fasolea verde și cartofii), nuci.

Unele fibre solubile au un beneficiu suplimentar, acela de a fi prebiotice intestinale.

– Prebioticele pot ajuta bacteriile benefice din intestinul nostru să se înmulțescă și pot îmbunătăți sănătatea tractului gastro-intestinal, sporind potențialul de asimilare al ionilor de calciu în organism, conform Academiei de Nutriție și Dietetică.

Putem include mai multe prebiotice în dieta noastră consumând mai multe fructe, legume și cereale integrale

ex. banane, ceapă, praz, usturoi, sparanghel, anghinare, fasole și orz

În afara binecunoscutului rol în tratarea și prevenirea constipației, consumul de fibre alimentare aduce mult mai multe beneficii:

• Fibrele solubile, cum sunt cele prezente în fasole sau ovăz, pot ajuta la scăderea nivelului total al colesterolului din sânge prin scăderea colesterolului „rău” (LDL), conform Clinicii Mayo. În plus, alimentele bogate în fibre pot aduce beneficii inimii, cum ar fi prin reducerea tensiunii arteriale și a inflamației vaselor de sânge.
• Alimentele bogate în fibre ne fac să ne simțim sătui mai repede și pentru mai mult timp decât alimentele procesate și astfel mâncăm mai puțin, evitând supraponderabilitatea.
• Consumul unei cantități suficiente de fibre este asociat cu un risc redus de diabet de tip 2, potrivit unei meta-analize din februarie 2014 a unor studii potențiale publicate în Jurnalul European de Epidemiologie. Creșterea aportului de fibre poate ajuta la reglarea nivelului de zahăr din sânge și al insulinei, ceea ce duce la o energie constantă și echilibrată.

În general, femeile ar trebui să consume 25 de grame de fibre pe zi, iar bărbații 35-40 de grame zilnic, distribuite in diferite porții de mâncare:

• 2 porții zilnice de cereale integrale
• 1-2 porții zilnice de fructe
• 1-2 porții zilnice de legume
• 1-2 porții săptămânale de nuci, semințe și leguminoase.

Este de reținut că unele diete restrictive pot limita numărul de alimente bogate în fibre recomandate pentru consum, așa că trebuie consultat medicul înainte de a începe o astfel de dietă.

În concluzie, consumul adecvat de fibre alimentare este esențial pentru menținerea unui sistem digestiv sănătos și pentru prevenirea diverselor afecțiuni precum constipația, bolile cardiovasculare sau diabetul de tip 2. Integrarea alimentelor bogate în fibre solubile și insolubile, precum cerealele integrale, legumele, fructele și leguminoasele, nu doar că ajută la reglarea tranzitului intestinal, dar contribuie și la menținerea unei greutăți optime și la îmbunătățirea sănătății generale. Pentru a beneficia pe deplin de proprietățile lor, este important să adoptăm o dietă variată și echilibrată care să includă surse naturale de fibre și să asigurăm o hidratare corespunzătoare. Sănătatea începe din farfurie, iar fibrele alimentare sunt un aliat de nădejde în acest proces.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Alexandra Vlad, Medic specialist gastroenterolog

Chisturile pancreatice sunt formațiuni relativ rare, însă odată depistate, ele necesită o abordare atentă și specializată. În ultimii ani, datorită progreselor tehnologice în imagistică, aceste chisturi au fost identificate mai frecvent, ridicând întrebarea crucială dacă prezintă un risc malign sau nu. Determinarea tipului de chist și potențialul său de a se transforma malign este esențială pentru a stabili dacă este necesară monitorizarea regulată sau intervenția chirurgicală.

Chisturile pancreatice sunt modificări relativ rare ale pancreasului ce reprezintă 10% din formațiunile pancreatice cu risc de creștere și transformare malignă. Ele sunt însă mult mai ușor de depistat odată cu creșterea accesibilității la ecografie, examene de rezonanță magnetică sau computer tomograf.

Odată descoperite, aceste chisturi pancreatice trebuie foarte bine caracterizate pentru a se putea adresa problema principală: sunt aceste chisturi maligne sau benigne? Pe cât de simplă este întrebarea, pe atât de complex este răspunsul. Deși aceste chisturi pot fi foarte asemănătoare atât în imagistica simplă de tip ecografie, cât și în cea superioară de tip IRM sau CT, celulele care le alcătuiesc sunt de multiple feluri, iar evoluția lor este diferită. Pentru o înțelegere mai ușoară, aceste chisturi pot fi de mai multe tipuri:

– epitelial neoplazice (neoplasmul mucinos intrapapilar de toate felurile sau IPMN-ul): neoplasmul mucinos chistic, neoplasmul seros chistic, adenocarcinomul seros chistic, tumori neuroendocrine chistice, hamartomul chistic, teratomul chistic, chistadenomul de celulă acinara, carcinomul chistic de celulă acinara, neoplasmul solid pseudopapilar, chistul epidermoid accesoriu splenic, adenocarcinomul chistic ductal, pancreatoblastomul chistic sau neoplasmul epitelial chistic metastatic;
– epitelial non neoplazice: chistul limfoepitelial, chistul mucinos non neoplazic, chistul de retenție, chistul periampular duodenal, chistul endometrial sau chistul congenital;
– non epitelial neoplazice: limfangiomul sau sarcomul;
– non epitelial non neoplazice: chistul parazitic sau pseudochistul pancreatic, aici cuvântul neoplazic având rolul de a sublinia faptul că aceste chisturi pot crește și se pot transforma malign, dar nu reprezintă un diagnostic de cancer în sine la debut.

Rolul medicului gastroenterolog este să încadreze cu o siguranță cât mai mare formațiunea chistică depistată în una din cele 4 categorii menționate mai devreme. Asta presupune, desigur, recomandarea de analize de rutină, dar și a unor analize mai aparte precum markeri pancreatici și markeri tumorali, în speță CA19-9. Concomitent, se va efectua un exemen de imagistică superioară, fie de rezonanță magnetică cu secvență de colangiopancreatoRMN (o examinare amănunțită, noninvazivă, noniradiantă, special desemnată pentru a evalua pancreasul și căile biliare), fie dacă există o contraindicație pentru acest tip de examinare (de exemplu tije metalice, pacemaker) se poate înlocui cu imagine de computer tomograf cu substanță de contrast, având rezultate asemănătoare. În funcție de rezultatele examenelor menționate, medicul gastroenterolog poate sugera adiția de examen ecoendoscopic cu sau fără substanță de contrast sau cu efectuare de puncție aspirativă pe ac fin, pentru a obține importante caracterizări ale formațiunii chistice legate de morfologie (diametru, forma peretelui, existența de noduli în perete sau de fragmente tari în interiorul lichidului chistic, dilatarea căii principale de drenaj pancreatic) și informații legate de celularitate și compoziția lichidului (dacă situația impune și puncție aspirație).

Toate aceste elemente vor duce la un diagnostic clar al tipului de chist pancreatic care va dicta felul în care va fi abordat. Deoarece unele chisturi pancreatice pot avea celule maligne sau se pot transforma malign în timp, s-a concluzionat că, odată descoperite, aceste chisturi trebuie evaluate exhaustiv și unele vor primi și recomandare de tratament, nu doar monitorizare. Din păcate, nu există tratament medicamentos pentru chisturile pancreatice, singura abordare pentru a fi înlăturate fiind intervenția chirurgicală.

Cum decidem între tratament chirurgical sau urmărire și cum arată această urmărire?

Ne ghidăm după dimensiunea lui:
1. sub 1 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) la 2 ani x 4 controale succesive, cu posibilitatea de a crește intervalul dintre investigații dacă mărimea rămâne neschimbată sau de a micșora intervalul și de a adăuga ecoendoscopie cu puncție aspirativă la 6 luni dacă acesta a crescut cu peste 3 mm/an. Ulterior se reevaluează imagistic cu IRM la 1 an sau se revine la intervalul inițial de 2 ani dacă creșterea stagnează.
2. între 1 și 2 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) anual x 3 controale succesive, cu posibilitatea de a crește intervalul dacă mărimea rămâne neschimbată sau de a micșora intervalul și de a adauga ecoendoscopie cu puncție aspirativă la 6 luni dacă acesta a crescut cu peste 3 mm/an. Ulterior se va reevalua imagistic cu IRM la 1 an, iar dacă rămâne stabil, se va crește perioada la 2 ani x 4 controale succesive, cu posibilitatea de a crește și mai mult intervalul între evaluări, dacă mărimea rămâne stabilă.
3. între 2 și 3 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) sau ecoendoscopie la 6-12 luni pentru 3 ani, cu posibilitatea de a crește intervalul la 1 an dacă acesta rămâne stabil sau se face ecoendoscopie cu puncție aspirativă dacă se constată o creștere a dimensiunii.
4. peste 3 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen și pelvis la cei care nu pot efectua IRM) la 6 luni, alternativ cu ecoendoscopie la 6 luni, pentru 3 ani, cu posibilitatea de a crește intervalul la 1 an între alternările de IRM și ecoendoscopie dacă rămâne stabil sau de a face ecoendoscopie cu puncție aspirativă dacă se constată o creștere a dimensiunii.

Ne ghidăm după tipul lui și semnalele de alarmă:
1. Dacă în urma anamnezei (istoric de pancreatită acută sau cronică), a multiplelor metode imagistice și ecoendoscopice se ajunge la diagnosticul de pseudochist pancreatic, se propune pacientului o variantă de drenaj cu aplicare ecoendoscopică. Odată rezolvat, nu se mai urmărește imagistic, doar clinic. Dacă există totuși suspiciune de malignitate, se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă pe ac fin.
2. Dacă în urma exemenului imagistic se decide că este un chist non neoplazic sau este un chistadenom seros, nu se mai urmărește imagistic, doar dacă pacientul devine simptomatic.
3. Dacă există icter obstructiv (ingalbenirea mucoaselor și a pielii) sau imagistic se observă și o formațiune solidă pancreatică, se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă.
4. Dacă nu observăm icter și nici imagistic nu ridică suspiciunea unei mase tumorale solide pancreatice, însă există alte semnale de alarmă imagistice (calibrul ductului principal pancreatic este mărit sau s-a schimbat și asociază modificări atrofice ale pancreasului, chistul are peste 3 cm) se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă.
5. Dacă nu observăm niciuna dintre aceste modificări, ne vom ghida după mărimea acestuia, așa cum am discutat mai sus.

Mai simplu spus, dacă există niște semnale clinice (icter), biologice (modificări importante de analize și de markeri tumorali) și mai ales imagistice de alarmă (modificări importante de duct principal pancreatic, apariția unei formațiuni solide în pancreas sau în peretele chistului), medicul gastroenterolog va recomanda suplimentarea cu o ecoendoscopie cu puncție aspirativă pentru a analiza la lamă natura lichidului chistic sau a nodulilor asociați.

Care sunt indicațiile pentru intervenția chirurgicală și în ce constă aceasta?

Nu există indicații ferme de recomandare pentru intervenția chirurgicală, aceasta fiind o decizie luată după ample teste și evaluări clinico-paraclinice, însă există câteva semnale clare care pot pleda pentru această variantă: pancreatită apărută prin obstrucția chistului, insuficiență pancreatică exocrină din cauza chistului (nu se mai secretă enzime de digestie în cantitatea normală ducând la maldigestie și malabsorbție), ductul principal este dilatat la peste 1 cm, ecoendoscopia cu puncție aspirativă depistează celule canceroase, noduli în peretele chistului, îngroșări de perete chistic, mucină în analiza lichidului, chistul este în legătură directă cu canalul principal de drenaj sau examenul histopatologic susține diagnosticul de tumoră neuroendocrină, neoplasm seros sau mucinos. Intervenția chirurgicală este reprezentată de pancreatectomie subtotală, adică extirparea unei părți a pancreasului.

Trebuie menționat și faptul că dacă se decide efectuarea de intervenție chirurgicală fără a fi un cancer pancreatic diagnosticat, ulterior pacientul va beneficia de urmărire imagistică asemănător perioadei preoperatorii.

În concluzie, orice descoperire întâmplătoare de formațiuni chistice pancreatice impune un consult gastroenterologic cu stabilirea unui plan de acțiune de încadrare etiopatogenetică, de urmărire și de tratament, dacă este cazul.

Chisturile pancreatice reprezintă o provocare atât pentru medici, cât și pentru pacienți, din cauza diversității lor și a potențialului de transformare malignă. Monitorizarea atentă, evaluarea periodică și intervenția timpurie sunt esențiale pentru a preveni complicațiile grave. Colaborarea strânsă cu un specialist gastroenterolog și respectarea planului de monitorizare pot asigura o gestionare eficientă a acestor formațiuni și pot contribui la menținerea sănătății pancreasului pe termen lung. Dacă aveți chisturi pancreatice sau aveți întrebări legate de această afecțiune, nu ezitați să solicitați sfatul unui medic specialist.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizândplatforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Mihai Andrei, Medic primar gastroenterolog

Virusul hepatitic D, descoperit în 1977, reprezintă o amenințare semnificativă pentru sănătatea ficatului, fiind una dintre cele mai severe forme de infecție virală hepatică. Acest virus este unic prin faptul că poate infecta doar persoanele care sunt deja purtătoare ale virusului hepatitic B, fapt care complică și mai mult evoluția bolii hepatice. De aceea, este extrem de important să înțelegem modul de transmitere, simptomele, metodele de diagnostic și opțiunile de tratament disponibile pentru a aborda corect această problemă de sănătate.

În acest articol vom explora în detaliu cum se manifestă infecția cu virusul hepatitic D, cine este mai predispus să fie afectat și ce strategii de prevenție și tratament sunt disponibile în prezent, inclusiv cele mai recente abordări terapeutice pentru pacienții care trăiesc cu această afecțiune.

Virusul hepatitic D afectează doar persoanele care sunt concomitent purtătoare ale virusului hepatitic B, adică persoanele care au în sânge antigenul HBs. Există 2 situații posibile:

• aproximativ 10-15% din pacienți se infectează simultan cu cele 2 virusuri, iar dintre aceștia cca 1% vor dezvolta insuficiență hepatică acută și severă;
• infecția cu virusul D apare la un pacient anterior cunoscut cu hepatită cronică B, ceea ce se numește superinfecție și comportă un risc de apariție a insuficienței hepatice acute și severe de aproximativ 5%.

Majoritatea acestor pacienți vor dezvolta infecție cronică virală D, ulterior fibroză hepatică, ciroză și complicațiile ei, inclusiv hepatocarcinom.

Cum se transmite virusul D? 

În principiu, modalitățile prin care virusurile B și D se transmit sunt similare: prin contact direct cu sângele sau secrețiile corporale de la un pacient purtător, fie prin raporturi sexuale neprotejate, fie prin folosirea în comun a unor instrumentare ascuțite/tăioase.

Se poate transmite virusul prin obiectele de igienă care vin în contact cu sângele sau secrețiile persoanei infectate (lame de ras, periuțe de dinți), ace și seringi.

Alteori, se poate transmite încă de la naștere, de către mama purtătoare de virus.

Factorii sau situațiile de risc:

• Persoanele care își injectează droguri;
• Pacienții care au primit în trecut transfuzii sangvine repetate;
• Persoanele cu activități sexuale neprotejate sau potențial traumatizante;
• Partenerii sexuali multipli;
• Partenerii sexuali de același gen
• Persoanele care trăiesc în anumite regiuni geografice cu prevalență crescută precum: bazinul mediteranean, Europa de Est, Africa Centrală și de Vest, Estul Asiei.

Care sunt simptomele pe care le produce?

90% dintre pacienți sunt asimptomatici până în momentul în care se instalează boala hepatică avansată. Dacă infecția se produce acut, simptomele pot fi reprezentate de: scaun decolorat, urină închisă la culoare, dureri abdominale, greață sau vărsături, prurit, febră, icter, stare generală modificată.

În cazul în care boala este avansată, apar simptome de ciroză compensată ulterior cu afectarea semnificativă a funcției hepatice, adică apariția ascitei, varicelor esofagiene, encefalopatiei hepatice. O complicație redutabilă este și dezvoltarea hepatocarcinomului.

Cum se diagnostichează infecția virală D

Întotdeauna vom căuta infecția D doar dacă există AgHBs pozitiv. Pentru diagnostic se folosește determinarea de anticorpi anti-HDV (IgM sau IgG), ceea ce indică prezența virusului, iar ulterior se determină viremia HDV, ceea ce ne arată cât de multă încărcătură virală există în sânge.

Concomitent, se realizează o evaluare a funcției hepatice și a celorlaltor aparate și sisteme ale organismului, întrucât efectele pot fi la nivel hepatic, dar și extrahepatic.

Tratarea infecției virale D

Pacienții sunt sfătuiți să evite consumul de băuturi alcoolice. În cazul în care boala este foarte avansată, se ia în discuție transplantul hepatic.

Până în urmă cu aproximativ 1 an, singurul tratament disponibil era interferonul pegilat, care prezenta o multitudine de efecte secundare, iar rata de răspuns nu depășea 30%.

Din fericire, în România există un tratament eficient, nou-apărut, cu rezultate favorabile și este decontat integral de către Casă Națională de Asigurări de Sănătate. Înainte de inițierea acestui tratament cu substanță care se numește Bulevirtidum, este necesară o evaluare completă a pacientului:

• determinarea viremiilor pentru cele 2 infecții (B și D);
• evaluarea completă a diferiților parametri ai virusurilor B și D;
• evaluarea imagistică a ficatului și a celorlalte organe intraabdominale;
• determinarea gradului de afectare a ficatului produsă de aceste infecții, adică aprecierea gradului de fibroză;
• uneori endoscopie digestivă pentru verificarea complicațiilor non-hepatice care pot apărea la nivelul esofagului sau stomacului;
• evaluarea completă a restului funcțiilor organismului: hemogramă, funcție renală, coagularea sângelui și altele;
• excluderea altor infecții concomitente, evaluarea restului patologiilor pacientului și evaluarea completă a medicamentelor administrate pentru alte patologii întrucât pot exista interferențe medicamentoase.

Administrarea acestui medicament se face cu monitorizare atentă din partea medicului gastroenterolog, pentru o perioadă de timp variabilă în funcție de răspunsul individual. Administrarea se face subcutanat, zilnic.

Dacă evaluările arată că pacientul are o boală hepatică destul de avansată, este de preferat ca tratamentul să constea în efectuarea transplantului hepatic.

În concluzie, infecția cu virusul hepatitic D este o afecțiune complexă și adesea severă, care necesită o atenție specială, mai ales în cazul persoanelor deja diagnosticate cu hepatită B. Diagnosticarea precoce, monitorizarea atentă și adoptarea unui plan de tratament adecvat pot face o diferență semnificativă în evoluția bolii și în prevenirea complicațiilor grave, precum ciroza sau hepatocarcinomul. Având în vedere progresele recente în tratament, este esențial ca pacienții să aibă acces la îngrijiri medicale specializate și să urmeze sfaturile medicilor pentru a-și gestiona eficient afecțiunea. Dacă aveți suspiciuni legate de prezența acestui virus sau sunteți deja diagnosticat, nu ezitați să vă adresați unui specialist pentru o evaluare completă și pentru a analiza opțiunile de tratament disponibile.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor: Monica-Adriana Stana, Medic specialist gastroenterolog

Hepatocarcinomul, cunoscut și sub denumirea de carcinom hepatocelular, reprezintă una dintre cele mai grave forme de cancer hepatic, marcând o problemă majoră de sănătate publică la nivel global. Având în vedere prevalența crescută și prognosticul adesea rezervat, înțelegerea factorilor de risc și a modalităților de prevenție devine crucială. Prin urmare, este esențial să abordăm această afecțiune complexă cu o strategie multidisciplinară care implică atât intervenții medicale, cât și modificări ale stilului de viață.

Explorarea etiologiei hepatocarcinomului, subliniind importanța recunoașterii simptomelor timpurii și a factorilor de risc cum ar fi ciroză hepatică, infecțiile cu virusurile hepatice și stilul de viață nesănătos, este vitală. Vom explora, de asemenea, opțiunile actuale de tratament și importanța diagnosticului precoce, care poate îmbunătăți semnificativ șansele de supraviețuire ale pacienților. Informațiile furnizate vizează să ofere cititorilor noștri cunoștințele necesare pentru a înțelege mai bine această condiție serioasă și pentru a naviga printre opțiunile de gestionare și tratament disponibile.

Cancerul primar hepatic, denumit și hepatocarcinom sau carcinom hepatocelular, este un cancer relativ răspândit în lume, ocupând locul 6 ca incidență și locul 3 ca grad de mortalitate. Se dezvoltă din hepatocite, celulele predominante ale ficatului și este cea mai frecventă tumoră hepatică, însumând 75-86% din cazuri. Bărbații sunt afectați de 2-3 ori mai mult decât femeile.

Principalii factori de risc pentru apariția hepatocarcinomului sunt:

• Ciroza hepatică – o boală progresivă și ireversibilă, cu formare de țesut cicatriceal în ficat. Indiferent de etiologia acesteia, prevalența este de aproape 90% la pacienții cu hepatocarcinom.
• Virusurile hepatice B și C
• Obezitatea, diabetul zaharat de tip 2, insulino-rezistența, sindromul metabolic asociat cu variate forme de ficat gras (de la steatoză hepatică simplă depistată ecografic la steatohepatită, cu posibilitate de evoluție spre ciroză hepatică).
• Consumul cronic de etanol – crește de 5 ori riscul de hepatocarcinom. Poate fi cauza unică pentru HCC, având ca stadiu intermediar ciroza alcoolică, dar în asociere cu alți factori cum ar fi infecția cu virus B sau C, efectul este cumulat și accelerează hepatocarcinogeneza.
• Fumatul, factor de risc pentru majoritatea neoplasmelor, este asociat cu un risc crescut de apariție a HCC, care scade semnificativ după 30 de ani de la întreruperea lui.
• Aflatoxinele alimentare (otrăvuri produse de mucegaiurile care se dezvoltă pe cerealele depozitate în condiții improprii) au rol în carcinogeneză hepatică, cu efect amplificat la persoanele infectate cu virus B.
• Contraceptivele orale au un rol controversat. Pot avea rol semnificativ în prezența altor factori de risc.
• Alți factori: consumul de steroizi anabolizanti, expunerea la substanțe chimice (arsenic), vârsta (mai frecvent peste 65 de ani), sexul (mai frecvent la bărbați).

Toți acești factori de risc sunt și independenți, dar pot acționa sinergic în procesul de hepatocarcinogeneză.

Există anumite categorii de pacienți care necesită monitorizare periodică pentru depistarea precoce a cancerului hepatocelular, deoarece depistat în stadii incipiente poate beneficia de vindecare radicală. Toți pacienții cu ciroză hepatică, indiferent de etiologie, trebuie evaluați la 6 luni pentru posibile formațiuni hepatice nou apărute, prin efectuarea unei ecografii abdominale. De asemenea, pacienții cu hepatită cronică cu virus B sau C, hemocromatoză primară, trebuie să beneficieze de ecografie abdominală anual.

În stadiile incipiente ale bolii majoritatea pacienților nu prezintă semne sau simptome care să indice o asemenea suferință majoră a ficatului. Simptomele apar de obicei în stadiile mai evoluate ale bolii, variază de la o persoană la alta și de la o formă de boală la alta, în funcție de sensibilitatea individuală, de bolile asociate, de preexistența unei boli hepatice cronice și de localizarea tumorii la nivelul ficatului. Dintre acestea amintim:

• Disconfort sau presiune în etajul abdominal superior, predominant în hipocondrul drept;
• Balonare și tranzit intestinal dificil;
• Inapetență;
• Scădere ponderală inexplicabilă;
• Greață și/sau vărsături alimentare sau bilioase;
• Icter sclero-tegumentar, scaune moi și decolorate;
• Senzație de disconfort în hipocondrul stâng dacă apare mărirea în volum a splinei;
• Stare generală de rău, astenie fizică;
• Creștere de volum a abdomenului;
• Subfebrilitate;
• Vânătăi anormale, hemoragii subcutanate prin tulburări de coagulare a sângelui.

Diagnosticarea unui hepatocarcinom începe cu un examen clinic în cadrul căruia pacientul poate expune medicului semnele enumerate mai sus, iar la palpare se pot constata: un ficat dur și mărit în volum, splina mărită în dimensiune sau chiar o formațiune tumorală hepatică. În aceste cazuri, se continuă de obicei cu efectuarea unor analize de sânge și o ecografie abdominală totală. Ulterior, dacă la ecografie se observă anumite formațiuni hepatice, se recomandă efectuarea unui computer tomograf sau a unui RMN abdominal pentru diagnostic exact.

Există situații în care niciuna dintre investigațiile amintite anterior nu pot susține diagnosticul cert și se poate recomanda în final o biopsie hepatică care identifică tipul de celulă de la care a debutat cancerul. Dacă diagnosticul a fost pus, este necesară stabilirea cu precizie a gradului de evoluție al bolii. Această etapă se numește stadializare și este absolut necesară pentru stabilirea celui mai bun tratament.

Stadiile cancerului hepatic variază de la I la IV și arată gradul de evoluție al bolii, de la formele incipiente la cele foarte evoluate. Hepatocarcinomul poate da metastaze, principalele organe afectate fiind plămânii și sistemul osos. Deși tratamentul este direcționat în funcție de stadiul bolii, se stabilește de obicei după o analiză amănunțită efectuată de medicul chirurg, gastroenterolog și medicul oncolog. Se va acorda un tratament personalizat, care va ține cont de vârsta pacientului, de starea generală de sănătate din momentul acordării diagnosticului și de bolile asociate.

În cazul tumorilor mici din stadii incipiente, principala metodă de tratament este rezecția chirurgicală care este teoretic curativă. De asemenea, transplantul hepatic este metoda ideală pentru pacienții cu HCC, dar din păcate această soluție este posibilă doar pentru un număr mic de pacienți în stadii incipiente. În cazul tumorilor hepatice care nu pot fi selectate pentru rezecție sau transplant hepatic, se poate apela la:

– tratament percutan cu injectarea în tumoră a unei substanțe (alcool), cu rolul de a distruge țesutul tumoral (alcoolizare percutană ecoghidată) sau prin folosirea energiei termice care are ca efect necroza tumorală (ablație prin radiofrecvență);

– chemoembolizare transarterială – injectare transarterială a substanțelor chimioterapice.

Tratamentul hepatocarcinomului se va realiza în centre specializate cu experiență în chirurgie hepatică și tratament percutan ecoghidat. Ori de câte ori este posibil, se preferă ca primă opțiune terapeutică intervenția chirurgicală.

Măsurile de prevenție pentru evitarea apariției unui hepatocarcinom constau în:

• Tratamentul antiviral cu eradicarea infecției cu virus C;
• Tratamentul infecției cu virus B cu posibilitatea de eradicare;
• Vaccin pentru prevenția infectării cu virus B;
• Relații sexuale protejate;
• Atenție sporită la manevrarea instrumentarului posibil contaminat – ace, seringi, lame de ras;
• Consumul de cafea. Există studii care indică un rol protector al cafelei pentru HCC, fără a se putea preciza care este metoda de preparare sau cantitatea cu beneficii majore.
• Limitarea expunerii la substanțe periculoase, în special aflatoxine;
• Menținerea unui stil de viață sănătos, cu o dietă sănătoasă și consum de alimente bogate în antioxidanți;
• Limitatea consumului de alcool și tutun;
• Tratarea corectă și monitorizarea afecțiunilor hepatice inclusiv a celor moștenite genetic;
• Evitarea obezității.

Încheierea unei discuții despre hepatocarcinom subliniază necesitatea unei abordări proactive în prevenția și tratamentul acestei afecțiuni grave. Educarea populației despre factorii de risc și simptomele timpurii, precum și accesul la screening și diagnosticare rapidă, pot face diferența în gestionarea eficientă a bolii. Este esențial să sprijinim cercetarea continuă pentru îmbunătățirea opțiunilor terapeutice și pentru a oferi pacienților cele mai bune șanse de recuperare. Prin colaborarea între pacienți, medici și sistemele de sănătate, putem spera la o rată de supraviețuire îmbunătățită și la o calitate a vieții mai bună pentru cei afectați de hepatocarcinom.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.\

Autor: Andreea Crasan, Medic specialist gastroenterolog

Vitamina B12, un nutrient esențial pentru buna funcționare a organismului, este adesea subestimată în ceea ce privește importanța sa vastă în sănătatea noastră. Rolul său important în producerea de celule roșii sănătoase și în menținerea sănătății sistemului nervos este bine cunoscut, însă absorbția adecvată a acestei vitamine este afectată de diverse condiții medicale care pot duce la deficiențe semnificative.

Acest articol explorează cauzele digestive specifice care pot genera un deficit de vitamina B12, de la boli autoimune la afecțiuni gastrointestinale complexe. Înțelegerea acestor cauze este esențială pentru diagnosticarea corectă și pentru implementarea unui tratament eficient, care să combată potențialele efecte devastatoare ale unei insuficiențe de vitamina B12.

Ce este vitamina B12?

Vitamina B12 (cobalamină) este o vitamină solubilă în apă, prezentă în mod natural în produsele animale, cu efecte antioxidante, necesară pentru funcționarea normală a sistemului nervos, formarea celulelor roșii din sânge (eritrocite) și sinteza ADN-ului.

Absorbția vitaminei B12

În urma consumului de produse lactate, ouă, carne și pește, vitamina B12 este eliberată în stomac sub acțiunea acidului clorhidric și al enzimelor de la acest nivel.

Odată eliberată, aceasta se combină cu factorul intrinsec secretat de celulele stomacului, rezultatul fiind absorbit la nivelul ileonului distal.

În urma consumului de cereale fortificate care conțin vitamina B12 și suplimente alimentare, aceasta se află în formă liberă și nu necesită etapa de separare.

Conform unor studii, absorbția vitaminei B12 pare a fi de 3 ori mai mare din produsele lactate decât din carne sau pește, iar absorbția din suplimentele alimentare este cu aproximativ 50% mai mare decât cea din sursele alimentare.

Cauze digestive ale deficitului de vitamina B12

1. Anemia pernicioasă (Anemia Biermer): Este cea mai frecventă cauză a deficitului de vitamina B12. Se manifestă prin anemie severă, macrocitară, neregenerativă sau printr-o macrocitoză izolată. Aceasta este o tulburare autoimună evidențiată prin atrofia mucoasei gastrice fundice la endoscopie cu biopsie, cu anticorpi direcționați împotriva factorului intrinsec și celulelor parietale gastrice.
2. Infecția cu Helicobacter pylori
3. Gastrita cronică
4. Boala celiacă: Este o afecțiune digestivă autoimună, caracterizată printr-o reacție inflamatorie a intestinului subțire la consumul de gluten.
5. Boli inflamatorii intestinale: Boala Crohn.
6. Rezecții ileale: Pierderi de peste 100 cm de ileon, reducând suprafața de absorbție a complexului vitamina B12 – factor intrinsec.
7. SIBO (Suprapopulare Bacteriană a Intestinului Subțire): Apare adesea când tranzitul alimentar este încetinit de intervenții chirurgicale, creând condiții favorabile pentru bacterii.
8. Parazitoze intestinale: Paraziții și bacteriile pot consuma vitamina B12 din lumenul intestinal.
9. Chirurgia bariatrică și gastrectomiile, practicate pentru diverse patologii.
10. Insuficiența pancreatică
11. Sindromul Zollinger-Ellison: Tumora secretantă de gastrină.
12. Utilizarea prelungită a medicamentelor antiacide: Puțin probabil cauză principală, dar relevantă dacă aportul alimentar de vitamina B12 este insuficient.
13. Tratamentul cu medicamente precum Metformin, anticonvulsivante, Metotrexat, Colchicina: Poate influența nivelurile de vitamina B12.

Care sunt simptomele deficitului de vitamina B12?

Simptome fizice:

• Oboseală, slăbiciune, migrene;
• Limbă inflamată și dureroasă;
• Paloare tegumentară;
• Lipsa poftei de mâncare și pierderea în greutate;
• Tulburări ale tranzitului intestinal: diaree, constipație, balonare.

Simptome psihice:

• Depresie;
• Iritabilitate;
• Anxietate;
• Insomnie.

Simptome neurologice:

• Amorțeli și furnicături la nivelul membrelor superioare și inferioare;
• Tulburări de vedere, memorie și vorbire;
• Dificultăți la mers.

În ce situații este recomandată dozarea vitaminei B12?

• Anemia pernicioasă (Biermer);
• Monitorizarea deficienței cunoscute de vitamina B12;
• Boala Crohn, boala celiacă, gastrita atrofică;
• Consum de alcool;
• La persoanele care adoptă diete vegetariene / vegane;
• La pacienții cu intervenții chirurgicale – gastrectomie, chirurgie bariatrică, rezecții ileale întinse;
• La pacienții cu tulburări psihiatrice sau neurologice (tulburări de memorie, demență, neuropatii);
• La persoanele în tratament cronic de mai mulți ani cu inhibitori ai pompei de protoni, antagoniști ai receptorilor H2, Colchicină, Metformin, Metotrexat;
• La femeile însărcinate;
• La persoanele cu vârsta peste 65 de ani.

Abordarea deficitului de vitamina B12 implică nu doar identificarea și tratarea cauzelor subiacente, ci și adoptarea unei perspective proactive în ceea ce privește nutriția și stilul de viață. Este esențial să înțelegem că prevenirea este la fel de importantă ca și tratamentul, iar o alimentație echilibrată, îmbogățită cu surse adecvate de vitamina B12, poate juca un rol important în menținerea sănătății. Pe lângă dieta adecvată, monitorizarea regulată și intervențiile medicale personalizate, în funcție de specificul fiecărei afecțiuni care contribuie la malabsorbție, sunt esențiale pentru menținerea nivelurilor optime ale acestei vitamine vitale.

Este important ca fiecare individ să fie conștient de semnalele corpului său și să solicite evaluări medicale atunci când apar simptome ale unui posibil deficit. Prin colaborare strânsă cu profesioniștii din domeniul sănătății, pacienții pot dezvolta planuri de tratament personalizate care să abordeze nu doar simptomele, ci și cauzele profunde ale deficitului de vitamina B12, asigurând astfel o calitate a vieții îmbunătățită și o sănătate de lungă durată.

Recomandări:

• Consum de produse alimentare de origine animală: carne, pește, ouă, lapte.
• Consum de alimente fortificate – cereale cu un conținut ridicat de vitamina B12, lapte vegetal care conține B12.
• A se evita consumul de alcool! Băuturile alcoolice îngreunează absorbția vitaminei B12.
• Gestionarea afecțiunilor digestive diagnosticate. Spre exemplu, dacă pacientul a fost diagnosticat cu Boala Crohn, trebuie să urmeze recomandările și tratamentul medicului curant pentru a preveni complicațiile.
• Degenerescența maculară legată de vârstă (vederea încețoșată sau redusă) poate fi prevenită prin menținerea vitaminei B12 la un nivel normal.
• Administrarea vitaminei B12 poate fi un real ajutor pentru persoanele cu depresie și deficit de vitamina B12 (deficitul de vitamina B12 se asociază cu scăderea nivelului de serotonină).
• Tratamentul persoanelor care suferă de un deficit de vitamina B12 are ca scop refacerea concentrației serice normale și remiterea simptomatologiei clinice a pacientului prin administrare orală sau injectabilă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor:  Maria Martac, Consultant în Nutriție

Dietele restrictive și programele de slăbit rapide sunt omniprezente în societatea modernă, însă numeroase persoane se îndreaptă către abordări mai naturale și mai sănătoase pentru a-și gestiona alimentația și greutatea. Mâncatul intuitiv se remarcă prin abordarea sa holistică, punând accent pe conexiunea profundă cu semnalele naturale ale corpului și pe dezvoltarea unei relații sănătoase cu mâncarea. Spre deosebire de dietele tradiționale care pot induce stres și o relație negativă cu alimentația, mâncatul intuitiv încurajează ascultarea corpului, aprecierea alimentelor și respectarea nevoilor individuale. Acest concept popularizat de dieteticienele Evelyn Tribole și Elyse Resch, promite nu doar beneficii pe termen lung pentru sănătatea fizică, dar și o stare generală de bine și satisfacție personală. În continuare vom explora principiile de bază ale mâncatului intuitiv și modul în care acesta poate contribui la o viață mai echilibrată și mai sănătoasă.

În ultimii ani, dietele restrictive nu mai atrag pe nimeni. Oamenii caută soluții mai ușor de aplicat, mai aproape de natura firească a conceptului foame – sațietate. Dietele restrictive sunt un stres permanent pentru cei care aleg să le urmeze, aceștia ajungând să dezvolte o relație toxică cu mâncarea deoarece ele nu promovează starea de sănătate și bună dispoziție, ci doar un „corp slab”.

În schimb, mâncatul intuitiv pune accentul pe observarea conștientă a semnalelor corpului legate de foame sau sațietate, încurajează ideea de a avea o relație bună cu mâncarea și ne îndeamnă să ne apreciem corpul așa cum este el. Conceptul de „mâncat intuitiv”, deși ancestral după părerea mea, a fost dezvoltat de dieteticienele Evelyn Tribole și Elyse Resch în anii 1990 și promovează o relație sănătoasă a individului cu mâncarea și cu propriul corp.

Principiile de bază ale mâncatului intuitiv sunt:

• Renunțarea la ideea de a urma diete restrictive aplicate pentru rezultate pe termen scurt.
• Așteptarea senzației de foame și mâncatul în consecință, fără a se respecta neapărat un orar strict al meselor.
• Nu încurajează listele cu așa-zisele „alimente interzise” și astfel nu se mai dezvoltă sentimentul de vinovăție al individului în cazul în care și-a satisfăcut anumite pofte culinare.
• Este recomandată controlarea dimensiunii porțiilor și mâncatul doar pentru hrănirea organismului și nu pentru balsam emoțional.
• Respectarea senzației de sațietate și oprirea mâncatului chiar și în situația programului „termină tot din farfurie”.
• Alegerea pentru consum a alimentelor gustoase care aduc plăcere atunci când sunt servite.
• Rezolvarea emoțiilor prin alte metode (sport, meditație, relaxare etc.) și nu prin mâncat excesiv.
• Acceptarea și iubirea corpului fără dorința de a-i aduce schimbări majore.
• Folosirea mișcării fizice în mod constant pentru a avea un corp sănătos și viguros, nu pentru a slăbi cu orice preț.
• Promovarea alimentelor care sunt hrană pentru corp și suflet și nu exclusiv „mâncarea sănătoasă” care nu oferă satisfacții atunci când este mâncată.

Deși poate părea trecerea în extrema opusă, mâncatul intuitiv poate fi o soluție mult mai bună pe termen lung pentru sănătatea noastră ca indivizi. Mâncarea trebuie să ne hrănească, de aceea trebuie să fie consistentă, pe gustul propriu și în cantitate suficientă. Orice exces legat de dimensiunea porțiilor sau de numărul acestora poate duce către obezitate, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.

Mâncatul intuitiv reprezintă o abordare revoluționară și, în același timp, o revenire la valorile naturale legate de alimentație și sănătate. Această metodă nu doar că promovează o relație pozitivă cu mâncarea, dar încurajează și o conștientizare profundă a nevoilor reale ale corpului. Renunțarea la dietele restrictive și adoptarea principiilor mâncatului intuitiv poate aduce beneficii semnificative pe termen lung, atât pentru sănătatea fizică, cât și pentru bunăstarea emoțională. În loc de a ne forța corpul să se conformeze unor standarde impuse, mâncatul intuitiv ne învață să-l ascultăm, să-l respectăm și să-l hrănim în mod corespunzător. Aceasta este o invitație de a redescoperi plăcerea de a mânca și de a ne îngriji corpul cu compasiune și inteligență, stabilind o fundație solidă pentru o viață echilibrată și sănătoasă. Adoptarea mâncatului intuitiv poate fi primul pas către un stil de viață mai armonios și mai fericit.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor:  Dr. Bianca Istratie, Medic Specialist Gastroenterolog

Hemocromatoza primară, cunoscută și sub denumirea de boala depozitării de fier, este o afecțiune genetică ce poate avea un impact profund asupra sănătății. Deși nu foarte răspândită, această boală necesită

atenție specială din cauza complicațiilor grave pe care le poate provoca dacă nu este tratată corespunzător. Înțelegerea cauzelor, simptomelor și metodelor de tratament este esențială pentru a gestiona eficient această afecțiune. Articolul de față vă oferă o privire de ansamblu asupra hemocromatozei primare evidențiind importanța diagnosticării precoce și a unui tratament adecvat pentru a preveni deteriorarea ireversibilă a organelor.

Generalități

Hemocromatoza este o boală rară, idiopatică, care face parte din categoria bolilor ereditare. Se caracterizează prin absorbția anormală și depozitarea excesivă a fierului în diferite organe și țesuturi: inimă, pancreas, ficat, articulații, piele şi glandă pituitară. Metoda specifică de diagnostic constă în evidențierea defectului genetic.
Gena responsabilă este HFE și se localizează pe cromozomul 6. Această genă interacționează cu receptorul transferinic și determină o descreștere a afinității acestuia pentru transferină, o proteină de transport a fierului în sânge spre depozitele din ficat, splină şi măduva osoasă şi spre organele consumatoare de fier, în special ţesuturile hematopoetice.
În cazul persoanelor sănătoase corpul absoarbe din alimente 10% din necesarul de fier însă, în cazul celor diagnosticate cu hemocromatoză, absorbţia fierului creşte la 30%. Netratată, această afecţiune poate duce la boli grave precum ciroză, diabet, insuficienţă cardiacă sau hepatică, hipotiroidism, scleroză multiplă, epilepsie, Alzheimer.

Cauze

Principala cauză a apariției hemocromatozei ereditare este o mutație a genei HFE, care determină o absorbție crescută a fierului, în ciuda unui aport alimentar normal. În prezent s-au identificat mai multe gene suplimentare implicate în reglarea absorbției fierului.

De regulă, o persoană care moștenește gena defectă de la ambii părinți va dezvolta boala la vârsta adultă. În schimb, dacă gena cu probleme se regăsește doar la unul dintre părinți, atunci persoana în cauză este doar purtătoare a genei și nu va dezvolta hemocromatoză. Persoanelor care au rude de gradul I care suferă de această afecţiune le sunt recomandate analize de sânge sau chiar testarea genetică pentru a vedea dacă au boala sau sunt doar purtătoare. Dacă o mutație este găsită la un singur părinte, atunci copiii nu trebuie testați.

Simptome

Chiar și în cazuri avansate, multe persoane nu prezintă simptome. Durerea articulară este cea mai frecventă cauză a persoanelor cu hemocromatoză. Alte simptome frecvente includ: oboseală, lipsă de energie, durere abdominală, scădere a libidoului și probleme cardiace, menopauză precoce, pigmentare anormală a pielii (colorație gri sau bronz). Simptomele au tendința să apară la bărbații cu vârstă cuprinsă între 30 și 50 de ani și la femeile cu vârsta peste 50 de ani. Cu toate acestea, multe persoane nu au simptome atunci când sunt diagnosticate.

Diagnostic

Hemocromatoza se caracterizează prin creșterea sideremiei, feritinei, enzimelor hepatice. În acest context, se determină saturația transferinei care crește peste 45-50%. Depozitarea anormală a fierului se face prin investigații precum:

• biopsie hepatică;
• rezonanță magnetică nucleară (RMN) – investigație medicală neinvazivă prin care sunt evaluate depunerile de fier la nivel hepatic;
• susceptometrie hepatică biomagnetică (BLS) – este considerată în prezent metoda specifică și sensibilă de evaluare a fierului hepatic.

După excluderea altor cauze ale încărcării cu fier se poate efectua testarea genetică pentru confirmarea diagnosticului de hemocromatoză. În cadrul analizei sunt investigate următoarele gene / alele: HFE, TFR2, FPN1.

Tratament

Presupune îndepărtarea excesului de fier din organism. Procedura se numește flebotomie și implică recoltarea de sânge (similar cu cazul donatorilor de sânge). Se vor recolta 500 ml de sânge de 1-2 ori pe săptămână timp de câteva luni până la un an, scopul fiind de a readuce la normal nivelul de fier. Odată ce nivelul de fier a revenit la normal se trece la terapia de întreținere, care înseamnă recoltarea a 500 ml de sânge la fiecare 2-4 luni, pe parcursul vieții.

Persoanele cu hemocromatoză nu trebuie să ia suplimente cu fier și nu ar trebui să consume alcool deoarece acesta poate deteriora suplimentar ficatul.

Gestionarea hemocromatozei primare necesită o abordare medicală atentă și un angajament din partea pacientului pentru monitorizarea regulată a nivelurilor de fier. Diagnosticarea precoce și tratamentul prompt pot preveni complicațiile grave și pot asigura o calitate a vieții cât mai bună pentru cei afectați. În plus, educarea pacienților și a familiilor acestora despre importanța testării genetice și a monitorizării constante este esențială. Menținerea unui stil de viață sănătos, evitarea suplimentelor de fier și a consumului de alcool sunt pași importanți în gestionarea acestei afecțiuni. Printr-o colaborare strânsă cu medicii și respectarea planului de tratament, persoanele cu hemocromatoză pot trăi o viață activă și sănătoasă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.