Categorie: Articole Medicale

Autor: Dr. Mihai Mușa, Medic specialist gastroenterolog

Diverticuloza colonică este o afecțiune tot mai frecvent întâlnită în rândul populației adulte și vârstnice, fiind adesea diagnosticată întâmplător în cadrul investigațiilor de rutină. Deși poate rămâne asimptomatică mult timp, stilul de viață și alimentația joacă un rol esențial atât în prevenirea complicațiilor, cât și în menținerea confortului digestiv.

O dietă echilibrată, adaptată nevoilor individuale, poate influența pozitiv evoluția bolii și poate reduce riscul apariției episoadelor acute. În cele ce urmează, vom explora recomandările nutriționale actuale pentru pacienții cu diverticuloză colonică, diferențele dintre fazele de remisiune și puseu inflamator, precum și rolul fibrelor și al altor componente dietetice în această patologie.

Patologia diverticulară afectează mai ales persoanele vârstnice și include două forme: diverticuloza colonică și diverticulita. Diverticuloza colonică este o afecțiune în care, în anumite zone mai slabe ale peretelui intestinului, se formează „mici buzunărașe”, numite diverticuli. Cel mai frecvent, aceștia apar la nivelul colonului sigmoid, dar pot fi prezenți oriunde pe traseul colonului.

Diagnosticul se stabilește prin colonoscopie (de primă intenție) sau prin metode imagistice precum CT sau RMN. Diverticulita, pe de altă parte, înseamnă inflamarea sau infectarea acestor „buzunărașe” și reprezintă o urgență medicală, uneori chiar chirurgicală.

Diverticuloza colonică poate fi pentru perioade lungi de timp asimptomatică, însă pot apărea și simptome precum:

• Durere abdominală în partea stângă jos a abdomenului;
• Crampe;
• Scaune neregulate (constipație, diaree);
• Balonare.

În cazul diverticulitei, alte simptome frecvent apărute, în plus față de cele deja menționate, pot fi: febră, frison, pierderea apetitului, chiar și rectoragii (sânge roșu în scaun).

Care sunt cauzele acestei patologii?

Chiar dacă studiile nu au elucidat în totalitate motivele apariției diverticulozei, aceasta este strâns legată de anumiți factori:

• Regim alimentar sărac în fibre care duce la constipație și creșterea presiunii intestinale rezultând formarea diverticulilor;
• Vârsta înaintată care duce la slăbirea musculaturii intestinale;
• Factorii genetici;
• Obezitatea;
• Sedentarismul;
• Unele medicamente precum antiinflamatoarele nonsteroidiene.

Cum afectează regimul alimentar dezvoltarea și progresia acestei patologii?

Așa cum am menționat deja, un regim sărac în fibre este considerat un factor de risc important. În cazul unui organism sănătos, consumul zilnic de fibre ar trebui să fie de aproximativ 25 de grame pentru femei și 38 de grame pentru bărbați. Totuși, majoritatea populației consumă doar în jur de 50% din necesarul recomandat. Fibrele sunt un nutrient esențial, care previne constipația și ajută la reglarea tranzitului intestinal, facilitând evacuarea conținutului și reducând presiunea din interiorul intestinului.

Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră, mai jos am pregătit o listă cu alimente bogate în fibre:

• Fructe: mere, pere, portocale, prune, fructe de pădure (zmeură, afine), pepene;
• Legume: broccoli, varză, dovlecei, castraveți, roșii, salată, ardei, anghinare;
• Cereale integrale: grâu integral, ovăz, quinoa, orez brun;
• Leguminoase: fasole verde, linte, mazăre, năut;
• Nuci și semințe: migdale, semințe de chia, semințe de floarea-soarelui.

Alimentele de evitat în caz de diverticuloză:

Vestea bună pentru pacienți este că, în afara episoadelor de diverticulită, regimul alimentar poate fi unul fără restricții, cu condiția menținerii unui aport adecvat de fibre zilnice.

Unii medici recomandă evitarea alimentelor precum nucile, porumbul sau semințele, de teamă că acestea ar putea rămâne blocate la nivelul diverticulilor. Totuși, până în prezent, studiile nu au demonstrat științific această legătură.

Probioticele și diverticuloza colonică

Unele studii preliminare arată că probioticele pot fi benefice pentru pacienții care suferă de această patologie. Cu toate acestea, sunt necesare studii suplimentare pentru a avea o concluzie în acest sens.

Diverticulita

În cazul unui puseu de diverticulită, se recomandă ca în primele zile să se urmeze un regim lichid sau semilichid, bazat pe apă, suc de fructe și supă clară, pentru a atenua inflamația.

În următoarele 2–3 săptămâni, recomandarea medicală este adoptarea unui regim sărac în reziduuri, adică un regim alimentar care să conțină puține alimente nedigerabile. Scopul acestuia este de a reduce cantitatea și frecvența scaunelor, contribuind astfel la ameliorarea simptomelor pacientului.

Alimentele permise în această perioadă includ: carne slabă (pui, curcan), produse lactate (brânză, iaurt), pâine albă, pește, orez, ouă, supă clară, ceai și cafea.

Alimente de evitat în cazul diverticulitei: fibrele (precum fructele și legumele crude, cu coajă), cerealele integrale, nucile, semințele, carnea grasă și prăjelile. Atenție însă, acestea sunt de evitat doar în cazul puseului dureros, în restul timpului fiind recomandate în dietă.

Alimentația corectă are un rol important în gestionarea diverticulozei colonice, contribuind la menținerea unui tranzit intestinal regulat și la reducerea riscului de complicații. Fie că este vorba despre prevenirea episoadelor de diverticulită, fie că vorbim despre adaptarea dietei în timpul puseelor, colaborarea cu un medic gastroenterolog și, la nevoie, cu un specialist în nutriție, este esențială pentru stabilirea celor mai potrivite alegeri alimentare. Monitorizarea constantă și ajustarea regimului în funcție de evoluția clinică, pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pacienților.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Bibliografie

1 https://www.docteur-lequere.fr/actualites/item/33-diverticulose-colique-et-nutrition

2.https://www.diete.club/wp-content/uploads/2023/02/Tipuri-de-fibre-alimentare-și-rolul-lor-în-organism.jpg

Autor: Dr. Elena-Bianca Istratie, Medic specialist gastroenterolog

Bolile inflamatorii intestinale (BII) sunt afecțiuni cronice ale tractului digestiv, care implică episoade de inflamație activă și perioade de remisiune. Printre cele mai cunoscute forme ale acestor boli se numără boala Crohn și rectocolita ulcero-hemoragică, ambele având un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților.

Deși tratamentul medicamentos este esențial pentru controlul inflamației și prevenirea complicațiilor, alimentația joacă un rol important în gestionarea simptomelor și menținerea stării de bine a pacienților. Dieta în bolile inflamatorii intestinale nu este universal valabilă, ci trebuie adaptată în funcție de stadiul bolii (puseu inflamator activ sau remisiune) și de particularitățile fiecărui pacient.

În timpul episoadelor acute, unele alimente pot agrava simptomele, în timp ce în perioadele de remisiune, o dietă echilibrată poate contribui la menținerea controlului asupra bolii. De aceea, este important ca pacienții să înțeleagă cum influențează dieta inflamația intestinală, care sunt alimentele ce trebuie evitate și ce tipuri de regim alimentar pot susține sănătatea intestinală pe termen lung.

Bolile inflamatorii intestinale sunt afecțiuni care apar la nivelul tractului intestinal și determină o inflamație a peretelui intestinal, cu severitate și localizare variabile. Acestea se manifestă printr-o simptomatologie diversă, incluzând diaree, rectoragie (prezența de sânge în scaun), durere abdominală, mucus și puroi în scaun, tenesme rectale, scădere ponderală și sindrom de malabsorbție.

Pacientul care suferă de boală inflamatorie intestinală trebuie îndrumat către un nutriționist, care îl poate ajuta să identifice dieta cea mai potrivită pentru gestionarea simptomelor. În funcție de particularitățile fiecărui caz, au fost propuse mai multe tipuri de diete, printre care:

Dieta în puseu
În timpul episodului diareic acut, consumul de fibre trebuie redus și reluat odată cu atenuarea diareei. Fibrele alimentare sunt recomandate în cantități cât mai apropiate de cele normale (aproximativ 15 grame la fiecare 1000 de kilocalorii din dietă), fiind benefice pentru restaurarea funcțiilor mucoasei intestinale, absorbția apei și a electroliților, precum și pentru creșterea vâscozității scaunului.

Dieta în remisiune
În această fază, este recomandat ca pacientul să țină un jurnal alimentar în care să noteze alimentele care declanșează diaree, crampe abdominale sau sângerare în scaun. Unii pacienți au nevoie de o dietă bogată în fibre și proteine, în timp ce, la alții, alimentele bogate în fibre, cum ar fi fructele și legumele, pot irita tubul gastrointestinal.

Dieta în boala Crohn
În acest caz, capacitatea intestinului de a descompune și absorbi grăsimile scade, astfel excesul de grăsime va trece din intestinul subțire în colon, unde poate provoca diaree. De aceea, este recomandată limitarea consumului de grăsimi.

Poate să apară digerarea cu dificultate a produselor lactate cu apariția durerilor de stomac, a crampelor abdominale și a diareei. Prin urmare, în bolile inflamatorii intestinale este recomandată limitarea consumului de produse lactate.

Este necesară o hidratare adecvată, de aproximativ 3 litri de lichide zilnic. Riscul de deshidratare este crescut dacă pacientul are diaree și sângerări. Boala Crohn poate afecta capacitatea intestinului de a absorbi corespunzător nutrienții din alimente, fiind astfel necesară suplimentarea cu vitamine și minerale.

Au fost propuse mai multe tipuri de diete: dieta de excludere a carbohidraților, dieta specifică cu carbohidrați, dieta antiinflamatoare și dieta paleolitică.

Dieta de excludere a carbohidraților
Se bazează pe teoria conform căreia dizaharidele și polizaharidele trec nedigerate în colon, determinând o creștere excesivă a bacteriilor și a drojdiilor, ceea ce duce la o producție în exces de mucus. Malabsorbția poate provoca, de asemenea, leziuni intestinale.

Această dietă permite consumul exclusiv de monozaharide și restricționează aportul de carbohidrați simpli.

Pacientul poate consuma: fructe și legume proaspete (NU conservate sau congelate), linte, mazăre, lactate fără lactoză, vin, zaharină, miere, unt și carne proaspătă.

Sunt interzise: cerealele, cartofii, porumbul, carnea procesată, conservată sau afumată, năutul, soia, laptele, ceaiul instant, cafeaua instant, laptele de soia, berea, ciocolata, margarina și siropul de porumb.

Dieta paleolitică
Se consideră că tractul digestiv uman nu a evoluat pentru a face față dietei moderne, bogate în alimente derivate din agricultură. Dieta Paleo pune accent pe consumul de carne slabă și elimină cerealele, bazându-se pe un aport ridicat de plante.

Această dietă susține că proteinele slabe ar trebui să reprezinte aproximativ 30% din aportul caloric zilnic, alături de un consum foarte bogat de fibre provenite din surse vegetale non-cerealiere.

Alimente permise: fructe, legume proaspete, carne slabă de pește, fructe de mare, carne de vânat, nuci, semințe, miere.

Alimente interzise: cereale, cartofi, porumb, igname (cartof dulce), sfeclă, dovleac, carne domestică, lactate, arahide, băuturi răcoritoare, băuturi alcoolice, suc de fructe, zahăr rafinat, îndulcitori artificiali.

Dieta FODMAP
FODMAP-urile sunt carbohidrați și polioli foarte fermentabili, dar slab absorbiți. Fermentarea și trecerea rapidă a acestor substanțe duc la creșterea permeabilității intestinale, un factor predispozant pentru boala inflamatorie intestinală. Conținutul osmotic ridicat este asociat cu intensificarea fermentației bacteriene colonice. Simptomele asociate cu o dietă bogată în FODMAP includ producția excesivă de gaze, balonare, distensie, crampe și diaree. Distensia luminală este cauzată de fermentarea FODMAP-urilor de către bacteriile din intestinul subțire.

Dieta cu conținut scăzut de FODMAP constă inițial în eliminarea alimentelor bogate în aceste compuși timp de 6 până la 8 săptămâni.

Alimente care trebuie evitate:

• Cereale: secară, orz, grâu.
• Fructe: măr, caise, mure, conserve de fructe, curmale, fructe uscate, grapefruit, mango, nectarine, pere, piersici, prune, pepene verde.
• Legume: anghinare, sparanghel, avocado, sfeclă roșie, conopidă, varză, usturoi, praz, ciuperci, ceapă, mazăre, eșalotă, mazăre de zăpadă, porumb dulce, cartof dulce.
• Carne: carne prăjită (pane).
• Leguminoase și oleaginoase: fasole, caju, năut, linte, fistic, soia.
• Lactate: lapte de vacă, capră, oaie, lapte condensat, zer, lapte de soia (din boabe de soia), brânză moale, smântână.
• Băuturi: lapte de cocos, ceai verde, rom, băuturi răcoritoare, băuturi pentru sport, ceai alb.
• Dulciuri și îndulcitori: ciocolată cu lapte, îndulcitori care se termină în „-ol” (manitol, sorbitol), miere.

Dieta antiinflamatoare
Are la bază teoria potrivit căreia disbioza intestinală, factor favorizant pentru bolile inflamatorii intestinale, este cauzată de carbohidrații care reprezintă substratul bacteriilor patogene din tractul intestinal.

Alimente permise: ovăz, fructe fără semințe, piure de fructe, legume cu textură moale, pește, carne slabă, ouă, făină de in și semințe de chia, piure de nuci și fasole, brânzeturi fără lactoză, brânză maturată, iaurt proaspăt, chefir, miere, ștevia.

Alimente interzise: cereale pe bază de gluten, legume crucifere în timpul fazelor I și II (broccoli, conopidă, varză, hrean), carne bogată în grăsimi, semințe și nuci întregi, lactate cu lactoză.

Gestionarea bolilor inflamatorii intestinale nu se limitează doar la tratamentul medicamentos, ci necesită și o atenție deosebită asupra dietei, care poate influența evoluția bolii și calitatea vieții pacienților. Deși nu există o dietă universală potrivită pentru toți, adoptarea unor principii alimentare adaptate fiecărei etape a bolii (puseu inflamator sau remisiune) poate contribui semnificativ la reducerea simptomelor și la menținerea echilibrului digestiv.

De asemenea, monitorizarea atentă a alimentelor care pot declanșa sau agrava simptomele, alături de colaborarea cu un specialist în nutriție și gastroenterologie, reprezintă pași esențiali pentru optimizarea stării de sănătate. Printr-o combinație echilibrată între tratamentul medical și o alimentație corectă, pacienții pot avea o viață activă și își pot gestiona mai bine afecțiunea pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Alexandra Vlad, Medic specialist gastroenterolog

Esofagita eozinofilică este o afecțiune inflamatorie cronică a esofagului, determinată de o reacție imună la anumiți factori alergeni. Deși relativ recent recunoscută ca diagnostic frecvent, boala poate afecta atât copiii, cât și adulții, influențând semnificativ alimentația și calitatea vieții. Dificultățile la înghițire, senzația de blocaj alimentar și nevoia de adaptare a dietei sunt semne comune ale acestei afecțiuni. Diagnosticul corect necesită evaluare endoscopică și confirmare histologică, iar tratamentul combină modificările alimentare cu terapii medicamentoase pentru a controla inflamația și a preveni complicațiile.

Esofagita eozinofilică, cândva una din “florile rare” ale patologiei gastrointestinale, însă acum din ce în ce mai prezentă, reprezintă un diagnostic ce vine adesea după excluderea altor boli și necesită un tratament relativ simplu cuplat cu o dietă pe termen lung. Esofagita eozinofilică este o boală cronică, imună, alergen dependentă, agravantă în lipsa tratamentului, o boală în cazul căreia simptomatologia este în relație directă cu alimentele consumate, alimente care provoacă o reacție nejustificată de apărare a organismului ca răspuns la contactul cu mâncarea ingerată. Această reacție imună implică atragerea eozinofilelor în mucoasa esofagiană, unde acestea nu se găsesc în mod normal, ceea ce duce la o inflamație cronică și apariția simptomelor. Această boală afectează atât copiii, cât și adulții și, aproape în mod egal ambele sexe, deși există o ușoară predispoziție pentru bărbați.

Simptomele prezente includ disfagia (dificultatea la înghițire sau senzația de blocaj al alimentelor sau medicamentelor), impactarea bolusului alimentar, precum și durere în piept sau în partea superioară a abdomenului, în zona „coșului pieptului”. Adesea, simptomele nu sunt atât de pronunțate, această boală semănând cu boala de reflux gastro-esofagian, pe care o imită foarte bine.

Pacientul descrie adesea o atitudine de tip IMPACT la masă, un acronim folosit de specialiști pentru a caracteriza un comportament neobișnuit față de alimente:

• I – îmbibarea alimentelor cu multe lichide pentru a facilita înghițirea;
• M – modificarea alimentelor prin mărunțire sau blenduire pentru o ingestie mai ușoară;
• P – prelungirea timpului la masă, acești pacienți mâncând mai lent decât cei din jur;
• A – abstinență de la alimente tari, dure sau lipicioase;
• C – consumul alimentelor cu o consistență redusă prin prelungirea masticației;
• T – evitarea tabletelor sau comprimatelor din cauza senzației de blocaj în gât.

Uneori, pacientul prezintă și alte boli cu caracter autoimun și alergic: dermatită atopică, rinită sezonieră, astm bronșic sau sinuzită cronică.

Odată notate simptomele, specialistul va recomanda o serie de analize de sânge și, cel mai important, o endoscopie digestivă superioară cu prelevare de biopsii, acele mici ciupituri de mucoasă, care vor fi trimise la analiză microscopică. Analizele de laborator pot fi normale, cu excepția unei creșteri a eozinofilelor în sânge, un indicator sugestiv, dar nu exclusiv, pentru această boală.

Evaluarea endoscopică este foarte importantă pentru diagnostic și uneori, foarte sugestivă. Mucoasa esofagiană (căptușeala tubului digestiv) poate prezenta edem, inele esofagiene persistente în ciuda insuflării cu aer (aspect de hârtie creponată sau esofag felin), brazde longitudinale, depuneri albicioase sau mici abcese, precum și îngustarea lumenului digestiv, cu formarea de stricturi. Medicul va preleva aproximativ 6 biopsii din zone diferite ale esofagului și va trimite probele pentru analiză histologică (la lamă), iar specialistul anatomo-patolog va examina probele pentru a identifica prezența eozinofilelor. Un diagnostic histopatologic (de lamă) este considerat aproape sigur dacă se detectează peste 15 eozinofile pe câmp microscopic sau peste 60 de eozinofile pe mm².

Tratamentul constă, în prima etapă, în adoptarea unei diete foarte restrictive, care exclude principalele grupe de alergeni: lactate, gluten, ouă, soia, nuci, pește și fructe de mare. Adesea, specialistul colaborează cu pacientul și poate propune o abordare mai complexă, dar utilă. Pacientului i se poate recomanda să reintroducă treptat alimentele cu cu cel mai mare potențial alergen și să efectueze endoscopii seriate după fiecare introducere pentru a identifica reacțiile imune și a elimina din nou alimentele care declanșează un răspuns imun.

Alternativ, boala poate fi tratată printr-o abordare farmacologică, recomandându-se administrarea de inhibitori de pompă de protoni în doză mare și/sau corticoterapie. Corticoterapia constă adesea în utilizarea fluticazonei din dispozitivele inhalatorii destinate astmului bronșic cu deosebirea ca substanța trebuie înghițită, nu inhalată.

Se va alege abordarea care asigură cel mai eficient eliminarea simptomelor și ameliorarea aspectului mucoasei esofagiene. Uneori, se poate întâmpla ca pacientul să nu răspundă la niciuna din aceste abordări inițiale și în acest caz se va escalada tratamentul la administrarea de tratament biologic.

Fiind o boală cronică cauzată de o reacție imună la alimente, lipsa tratamentului va duce la modificări ale mucoasei, favorizând apariția unor elemente fibro-stenotice, stricturi și îngustarea calibrului esofagian. În această etapă, impactarea alimentelor este foarte frecventă, iar singura rezolvare este dilatarea endoscopică. În ajutorul specialistului gastroenterolog poate veni și un dietetician cu experiență în esofagita eozinofilică, care poate ghida pacientul în vederea eliminării și ulterior în reintroducerea alimentelor cu risc, concomitent cu celelalte abordări medicamentoase și endoscopice.

Esofagita eozinofilică este o afecțiune cronică ce necesită diagnostic precoce și management adecvat pentru a preveni complicațiile pe termen lung. Identificarea factorilor declanșatori și adoptarea unei strategii de tratament personalizate sunt esențiale pentru controlul inflamației și îmbunătățirea calității vieții pacienților. Colaborarea dintre medicul gastroenterolog, alergolog și nutriționist poate optimiza rezultatele și facilita o adaptare eficientă la schimbările necesare în stilul de viață.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Monica-Adriana Stana, Medic specialist gastroenterolog

Tumorile neuroendocrine sunt o categorie aparte de formațiuni tumorale, având particularități care le diferențiază de alte tipuri de tumori. Ele pot evolua lent sau agresiv, iar în unele cazuri, pot influența funcțiile hormonale ale organismului. Diversitatea lor face ca diagnosticul și tratamentul să necesite o abordare personalizată, adaptată fiecărui pacient. Acest articol oferă o perspectivă clară asupra caracteristicilor tumorilor neuroendocrine, a metodelor de identificare și a soluțiilor terapeutice disponibile.

Tumorile neuroendocrine (TNE) sunt un grup heterogen de formațiuni rare care se dezvoltă din celulele sistemului neuroendocrin. Aceste celule sunt prezente în diferite organe ale corpului și au capacitatea de a produce hormoni și de a răspunde la semnale nervoase. Tumorile neuroendocrine pot fi benigne sau maligne și apar cel mai frecvent în tractul gastro-intestinal, pancreas și plămâni.

Tumorile neuroendocrine sunt clasificate în funcție de localizare și gradul de diferențiere celulară. Ele pot fi benigne (cu creștere lentă) sau maligne (cancer) – cu potențial metastatic, unele cu caracter invaziv și agresiv.

În funcție de localizare, cele mai frecvente tipuri de TNE sunt:

• Gastrointestinale – pot apărea în orice segment, de la esofag până la rect, dar cel mai frecvent se întâlnesc în intestinul subțire, în special în ileon;
• Pancreatice – cele mai rare, pot fi funcționale (produc hormoni – insulină, glucagon, gastrina) sau nefuncționale;
• Pulmonare – carcinoide bronșice, care pot afecta funcția respiratorie.

Manifestările clinice ale tumorilor neuroendocrine depind de localizare și de capacitatea acestora de a secreta hormoni. Unele tumori neuroendocrine produc hormoni în exces (tumori neuroendocrine funcționale, cu simptome specifice tipului de hormon secretat), iar altele nu eliberează hormoni sau nu eliberează suficient pentru a provoca simptome (tumori neuroendocrine nefuncționale).

Printre simptomele frecvente se numără:

• Tulburări gastro-intestinale – dureri abdominale, greață, vărsături, tulburări de tranzit (diaree sau constipație), sângerări rectale;
• Scădere în greutate inexplicabilă și oboseală;
• Hipoglicemie sau hiperglicemie, icter mecanic – în cazul tumorilor pancreatice funcționale;
• Sindromul carcinoid (în cazul tumorilor funcționale) – erupții cutanate roșiatice, bufeuri, dureri abdominale, pierderea poftei de mâncare, diaree, respirație șuierătoare și scurtă și ritm cardiac rapid, cauzate de secreția excesivă de serotonină.

Stabilirea diagnosticului tumorilor neuroendocrine implică o colectare a datelor clinice, de laborator și imagistice și necesită o abordare multidisciplinară, având în vedere varietatea de prezentări clinice și localizări ale acestor tumori. De asemenea, stabilirea diagnosticului implică mai multe metode imagistice și de laborator, precum:

• Teste de sânge și urină – pentru determinarea nivelului de hormoni specifici. Cel mai frecvent biomarker utilizat în diagnosticarea tumorilor neuroendocrine este cromogranina A, o proteină eliberată de celulele neuroendocrine. Ea este crescută la majoritatea pacienților (90%) cu tumori carcinoide simptomatice sau avansate. Alte teste includ măsurarea nivelurilor de serotonină, acid 5-hidroxiindolacetic (5HIAA) în urină, insulină, gastrină, glucagon sau alți hormoni specifici, în funcție de simptomatologia pacientului și suspiciunea clinică. Aceste analize sunt utile în stabilirea diagnosticului, în evaluarea activității tumorale și a răspunsului la tratament.
• Tomografie computerizată (CT) și Rezonanță magnetică (RMN) – pentru informații esențiale despre localizarea, dimensiunea și extinderea tumorii, locală sau la distanță (metastaze).
• Scintigrafie cu octreotid – utilizată pentru detectarea tumorilor care exprimă receptori de somatostatină.
• Biopsie – implică prelevarea unui fragment de țesut tumoral pentru examinare microscopică și analiză imunohistochimică. Această testare permite determinarea tipului exact de tumoră neuroendocrină și agresivitarea, informații esențiale pentru stabilirea prognosticului și planificarea tratamentului.

Terapia tumorilor neuroendocrine necesită o abordare personalizată, adaptată tipului specific de tumoră, localizarea acesteia, stadiului bolii și stării generale a pacientului. Strategiile terapeutice pot combina diverse modalități pentru a obține cel mai bun rezultat posibil în ceea ce privește controlul simptomelor și prelungirea supraviețuirii.

Opțiunile includ:

• Intervenția chirurgicală – este tratamentul de primă alegere pentru tumorile localizate, cu scop curativ;
• Terapia medicamentoasă – analogi de somatostatină (octreotid, lanreotid) pentru controlul simptomelor și reducerea secreției hormonale;
• Chimioterapia și terapiile țintite – utilizate în cazurile avansate sau metastatice;
• Radioterapia – aplicată în cazul metastazelor osoase sau cerebrale;
• Terapia radionuclidică – utilizarea radionuclizilor legați de analogi de somatostatină pentru a distruge celulele tumorale.

Diagnosticul unei tumori neuroendocrine aduce cu sine provocări, atât din punct de vedere medical, cât și psihologic. Tratarea eficientă a bolii implică nu doar tratamentul medical, ci și menținerea unei calități bune a vieții și a echilibrului emoțional, de obicei zdruncinat într-o astfel de situație.

Tumorile neuroendocrine reprezintă un grup complex de tumori benigne sau maligne cu manifestări variate. Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat pot îmbunătăți semnificativ prognosticul pacienților. Având în vedere raritatea și diversitatea acestor tumori, este esențială colaborarea între specialiști din domenii precum oncologie, endocrinologie și gastroenterologie pentru a asigura un management optim al bolii.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Alexandru Petraru, Medic specialist gastroenterolog

Când vorbim despre complicațiile stomacului operat, ne referim la manifestările clinice precoce sau tardive ce pot apărea după intervențiile chirurgicale gastrice. Aceste intervenții sunt utilizate cel mai frecvent pentru tratamentului cancerului gastric, al bolii de reflux gastro-esofagian care nu răspunde la tratamentul medicamentos, pentru cura chirurgicală a herniilor hiatale și pentru a determina scăderea în greutate a pacienților (intervențiile bariatrice).

Intervențiile chirurgicale pentru tratamentul ulcerului gastric sunt întâlnite mult mai rar în prezent, datorită utilizării pe scară largă a tratamentului cu inhibitori de pompă de protoni și a asocierii tratamentului cu antibiotice în cazul decelării infecției cu Helicobacter pylori, una dintre cele mai frecvente cauze ale apariției ulcerelor gastrice.

Alte indicații posibile includ rezecția unor formațiuni tumorale care nu pot fi îndepărtate endoscopic, cum este cazul anumitor formațiuni polipoide sau al sindromului Zollinger-Ellison, unde este necesară identificarea și rezecția tumorilor secretante de gastrină. De asemenea, intervenția chirurgicală poate fi necesară în anumite cazuri de gastropareză sau obstrucție a evacuării gastrice, atunci când tratamentul endoscopic intervențional nu este fezabil, precum și în volvulusul gastric sau în tratamentul traumatismelor gastrice.

Care sunt indicațiile și principalele tipuri de intervenții chirurgicale gastrice?

1. Pentru cancerul gastric

În tratamentul chirurgical al cancerului gastric, după stadializarea imagistică adecvată și stabilirea protocolului chimioterapic, radioterapic sau imunoterapic, se poate realiza gastrectomia subtotală, totală sau totală extinsă. În cazul gastrectomiei totale extinse, nu este îndepărtat doar stomacul, ci și o parte din organele și țesuturile învecinate. Intervenția include excizia ganglionilor limfatici, urmată de reconstrucția continuității tubului digestiv prin anastomoză gastro-duodenală (Billroth I) sau gastro-jejunală cu ocolirea duodenului (Billroth II), în cazul gastrectomiei subtotale și anastomoză eso-jejunală (anastomoză Braun sau reconstrucție Roux-en-Y), metodă utilizată frecvent în gastrectomiile totale.

2. Pentru obținerea scăderii în greutate (intervenții bariatrice)

În ceea ce privește operațiile bariatrice, trebuie ținut cont de faptul că acestea sunt indicate doar în anumite situații. Ele trebuie rezervate pacienților cu obezitate severă (Clasa III), cu indice de masă corporală (IMC) > 40 kg/m² sau celor cu IMC între 35-40 kg/m² care au cel puțin o comorbiditate legată de obezitate. De asemenea, pot fi indicate pacienților cu IMC între 30-35 kg/m² și afectare metabolică semnificativă, care nu pot scădea în greutate printr-o dietă echilibrată sau tratament medicamentos.

Intervențiile bariatrice pot fi restrictive, malabsorbtive sau mixte.

a. Intervențiile restrictive vizează reducerea dimensiunii stomacului și, implicit, limitarea cantității de alimente ingerate. Exemple includ: gastrectomia longitudinală („Gastric sleeve”), bandarea gastrică cu inel ajustabil („Adjustable gastric banding”) și gastroplastia verticală cu bandaj (inel) rigid („Vertical Banded Gastroplasty”), ultima fiind rar utilizată în prezent.

b. Intervenția malabsorbtivă de tipuldiversiei bilio-pancreatice clasice („Bilio-pancreatic Diversion”) nu mai este utilizată în prezent din cauza riscului crescut de reacții adverse. Acest lucru se datora rezecției extinse a stomacului, cu pierderea sfincterului piloric și scoaterii din circuit a unei porțiuni semnificative a intestinului subțire, ceea ce determina o golire rapidă a conținutului gastric în intestinul subțire și o absorbție deficitară a nutrienților.

c. Intervențiile bariatrice mixte combină metodele anterior menționate. Acestea sunt: diversia bilio-pancreatică cu switch duodenal („Bilio-Pancreatic Diversion / Duodenal Switch”) și metoda de by-pass gastric Roux-en-Y.

By-pass-ul gastric Roux-en-Y este denumit astfel deoarece constă în împărțirea tubului digestiv superior în două brațe care se unesc formând litera „Y”. Astfel, stomacul este divizat în două părți, iar partea sa superioară este separată pentru a forma un stomac mai mic („pouch”), care este unit cu o parte din jejun (segmentul mediu al intestinului subțire).

Stomacul restant, împreună cu duodenul și prima porțiune a jejunului (ce alcătuiesc intestinul subțire proximal), se conectează la jejunul distal, permițând secrețiilor bilio-pancreatice evacuate în duoden să fie direcționate către intestinul subțire, asigurând o digestie adecvată în ciuda modificării traseului alimentelor în tubul digestiv.

Brațul aferent (bilio-pancreatic) este alcătuit din duoden și jejunul proximal, iar cel eferent (brațul alimentar sau „Roux”) din „pouch-ul” gastric și o parte din jejun.

În cazul BPD/DS, metoda malabsorbtivă descrisă mai sus este îmbunătățită prin practicarea unei gastrectomii longitudinale mai puțin ample, cu păstrarea sfincterului piloric (similară cu tehnica utilizată în gastrectomia longitudinală) și conectarea stomacului restant la o porțiune distală a intestinului subțire, ocolind o parte semnificativă a acestuia pentru a reduce absorbția caloriilor și nutrienților. Intestinul restant (duodenul și o porțiune semnificativă a jejunului) este unit la capătul segmentului obținut (la nivelul ileonului distal) pentru păstrarea secrețiilor bilio-pancreatice, similar metodei Roux-en-Y, dar cu ocolirea unei porțiuni mai mari a intestinului subțire. Această metodă este asociată cu o scădere în greutate mai rapidă, dar și cu mai multe riscuri față de by-pass-ul Roux-en-Y.

3. Intervențiile chirurgicale pentru tratamentul ulcerului gastric

Cum am menționat anterior, acestea sunt rar folosite în ziua de astăzi, optându-se în general pentru tratament medical. Când sunt totuși necesare, se poate practica vagotomia tronculară (rezecția întregului trunchi al porțiunii digestive a nervului vag, determinând reducerea secrețiilor gastrice) în combinație cu piloroplastia (lărgirea sfincterului piloric pentru îmbunătățirea golirii gastrice), vagotomia selectivă (rezecția ramurilor gastrice ale nervului vag) sau înalt selectivă (rezecția ramurilor care inervează porțiunea stomacului responsabilă de secreția acidă). Ca alternativă, pot fi utilizate rezecțiile gastrice subtotale (Billroth I și II), sutura vasului sau a defectului parietal, dacă tratamentul endoscopic eșuează, în caz de hemoragie digestivă sau perforație.

4. Tratamentul Bolii de reflux gastro-esofagian și a herniilor hiatale

Cura chirurgicală este indicată în boala de reflux cu simptomatologie persistentă sub tratament medicamentos în doza cea mai mare, în anumite tipuri de hernii hiatale (în care o porțiune din stomac “alunecă” în torace) sau în cazurile în care se produc complicații precum anemie, stricturi, aspirație pulmonară recurentă, esofagită recurentă sau sindrom Barret.

Intervenția chirurgicală este alcătuită din două etape: într-o primă etapă se reintroduce stomacul în abdomen, cu sutura deschiderii diafragmatice, iar apoi se efectuează fundoplicatura stomacului. Această ultimă etapă constă în înfășurarea porțiunii superioare a stomacului în jurul esofagului, cu producerea unui efect de ’’valvă’’, prevenind refluxul gastro-esofagian. Înfășurarea poate fi de mai multe grade, în funcție de intenstitatea simptomatologiei pacientului și indicația intervenției.

Astfel, Fundoplicatura Nissen (360°) este de preferat în cazul bolii de reflux gastro-esofagian severe, cu hernii hiatale de dimensiuni mari, dar trebuie ținut cont că se poate asocia cu un risc mai mare de disfagie (dificultate în înghițire) postoperator. 
Metoda Tourpet (270°) sau Watson (270°, mai rar folosită), oferă un control satisfăcător al refluxului (mai puțin eficient totuși față de metoda anterioară), dar cu reducerea semnificativă a risculului de disfagie postoperator, iar Fundoplicatura Dor (180 – 200°) este de preferat în formele ușoare de boală de reflux gastro-esofagian sau pentru prevenția refluxului după miotomiile Heller (metodă utilizată în tratamentul acalaziei).

Care sunt complicațiile care pot apărea după intervențiile gastrice?

Imediate

1. Hemoragia post-operatorie

Poate apărea fie de la nivelul vaselor de sânge, fie de la nivelul liniei de sutură. Se poate încerca oprirea sângerării prin efectuarea endoscopiei digestive superioare (hemostază endoscopică), iar dacă această metodă nu funcționează, pacienții necesită reintervenție chirurgicală în regim de urgență.

2. Infecții

Infecțiile pot fi localizate la nivelul plăgii chirurgicale, intraabdominal (sub formă de abces), sau, în cazul prezenței unei scurgeri la nivelul liniei de sutură, se pot manifesta sub formă de peritonită.

3. Tromboza venoasă

Intervențiile chirurgicale cresc riscul de formare a trombilor (cheaguri de sânge) în vase. Acest lucru poate fi prevenit prin mobilizarea precoce a pacienților și anticoagularea profilactică în primele zile postoperator.

4. Ileus post-operator

Uneori, tranzitul intestinal poate fi încetinit sau chiar oprit după intervenții chirurgicale abdominale, fără a exista un obstacol mecanic. Se manifestă prin distensie abdominală și absența tranzitului intestinal pentru materii fecale și gaze. Pentru prevenție se încurajeaza mobilizarea precoce a pacienților, evitarea administrării opiodelor și utilizarea tehnicilor chirurgicale minim invazive.

În cazul apariției ileusului, pacientul este pus pe repaus alimentar, se pot administra prokinetice (medicamente care stimulează motilitatea intestinală) la indicația medicului și se poate efectua decompresia gastro-intestinală prin montarea unei sonde nazogastrice. Rareori este necesară reintervenția chirugicală dacă simptomele nu se remit.

Tardive

1. Gastrita de refluxul biliar

Este întâlnită după intervenții chirurgicale gastrice ce modifică anatomia stomacului sau a căilor biliare. Apare în gastro-jejuno-anastomoze (Bilroth II), după gastrectomiile totale și piloroplastii, prin pierderea sfincterului piloric și permiterea bilei secretate în intestinul subțire să pătrundă în stomacul operat.

În cazul vagotomiei, gastrita de reflux biliar este întâlnită din cauza pierderii motilității gastrice și a mecanismelor fiziologice de golire a stomacului. Se manifestă prin durere la nivelul abdomenului superior, greață, vărsături bilioase (amare, “verzui”) care nu ameliorează durerea și senzație de “arsură” retrosternală. Poate fi tratată medicamentos, necesitând reintervenție doar în cazurile severe.

2. Ulcerul post-operator

Ulcerul post-operator apare de obicei în apropierea sau la nivelul anastomozei dintre stomacul restant și intestin. Poate apărea fie precoce, în câteva săptămâni sau luni de la intervenția chirurgicală, din cauza tensiunii produse de firele de sutură sau a fluxului sangvin deficitar, fie la mai multe luni sau chiar ani distanță, din cauza expunerii prelungite la secrețiile gastrice cu pH acid, refluxului biliar sau infecției cu Helicobacter pylori.

Apariția ulcerului post-operator a scăzut semnificativ în ultimii ani, odată cu creșterea utilizării tratamentului cu inhibitori de pompă de protoni și cu identificarea precoce și tratarea infecțiilor cu Helicobacter pylori.

Procedurile chirurgicale asociate mai frecvent cu apariția ulcerului post-operator sunt: By-pass-ul gastric Roux-en-Y (când apar la nivelul gastro-jejuno-anastomoziei), gastrectomiile parțiale (deseori din cauza expunerii repetate la refluxul biliar) și gastrectomia longitudinală (prin secreția acidă crescută sau tensiunea la nivelul liniei de sutură).
3. Litiaza biliară

Pierderea rapidă în greutate după intervențiile bariatrice reprezintă un factor de risc major pentru formarea calculilor de colesterol. Dintre pacienții care efectuează intervenții chirurgicale bariatrice, până la 40% dezvoltă calculi biliari și aproximativ 8-15% devin simptomatici, având indicație de colecistectomie. Unii autori recomandă colecistectomie profilactică odată cu efectuarea acestor intervenții, deși datele din literatură sunt contradictorii la momentul actual.

Ca frecvență, by-pass-ul gastric Roux-en-Y este cel mai frecvent implicat în apariția litiazei biliare (30 – 52% în primele 6 – 24 de luni), fiind asociat cu o scădere rapidă în greutate. Este urmat de diversia bilio-pancreatică cu duodenal switch (30 – 40%), gastrectomia longitudinală (25 – 30% în primele 12 – 18 luni), respectiv gastroplastia cu inel reglabil (6 – 8%) cu cea mai mică frecvență de formare a calculilor biliari.

Mecanismul prin care se formează calculii este unul complex. Astfel, scăderea rapidă în greutate accelerează metabolismul lipidic, determinând creșterea cantității de colesterol din bilă, care poate precipita în sărurile biliare, formând calculi de colesterol. Alterarea absorbției nutrienților și perturbările nivelurilor serice obișnuite ale anumitor hormoni pot contribui suplimentar la acest proces.

Ecografia abdominală periodică nu este recomandată la pacienții care au efectuat intervenții bariatrice. În schimb, aceasta poate fi luată în considerare la cei care prezintă durere la nivelul abdomenului superior, greață, vărsături sau icter (îngălbenirea tegumentelor și a mucoaselor).

Administrarea de medicamente care reduc eliminarea colesterolului în bilă, stimulează fluxul biliar și protejează celulele hepatice, poate fi luată în considerare atât pentru prevenția formării calculilor de colesterol, cât și pentru dizolvarea acestora. Dacă tratamentul și regimul alimentar nu sunt eficiente și pacienții devin simptomatici, poate fi luată în calcul colecistectomia.

4. Fistule gastrice

Fistulele gastrice apar în cazul unei vindecări incorecte la nivelul suturii, prin formarea unei conexiuni anormale între tubul digestiv și altă structură anatomică. Acestea pot apărea în urma gastrectomiilor (parțiale sau totale), rezecției formațiunilor tumorale gastrice (adenoame sau tumori stromale), chirurgiei post-traumatice sau a gastro-jejunostomiilor.

Pot determina un sindrom inflamator manifestat prin: febră, frison, creșterea pulsului, durere locală, malnutriție și deshidratare.

Fistula gastro-jejuno-colică este o complicație rară care apare în gastro-entero-anastomozele simple și se manifestă prin diaree cu alimente nedigerate, vărsături și scădere ponderală rapidă.
Mai pot apărea fistule gastro-gastrice între punga chirurgicală gastrică și stomacul exclus, în cazul operațiilor bariatrice.

Fistulele cutanate determină drenajul vizibil al conținutului gastric prin deschiderea de la nivelul peretelui abdominal.

Fistulele cutanate determină drenajul vizibil al conținutului gastric prin deschiderea de la nivelul peretelui abdominal.

5. Sindromul de ansă aferentă

Sindromul ansei aferente apare după intervenții chirurgicale ce modifică anatomia tubului digestiv superior și care implică anastomoza stomacului sau a esofagului până la nivelul jejunului (a doua porțiune a intestinului subțire).

Se întâlnește în gastrectomiile subtotale de tip Billroth II (gastro-jejuno-anastomoze), procedurile Whipple (duodeno-pancreatectomie cefalică) sau gastro-jejuno-anastomoza Roux-en-Y.

Ansa aferentă este reprezentată de restul de intestin subțire conectat la căile biliare care aduce secrețiile biliare, pancreatice și intestinale către anastomoză (gastro-jejunostomie în procedurile Billroth II / Whipple și jejuno-jejunostomie în Roux-en-Y). Ansa eferentă (alimentară) primește și transferă alimentele și lichidele ingerate.

Sindromul ansei aferente este definit de o obstrucție distală care provoacă distensia ansei aferente secundara acumulării de bilă, lichid pancreatic și secreții proximale ale intestinului subțire. Mecanismele prin care poate să apară sunt: herniile interne, stricturi anastomotice, obstrucția ansei eferente sau formarea de aderențe locale.

Debutul simptomelor poate fi la mai mulți ani de la intervenția chirurgicală și se manifestă prin durere la nivelul etajului abdominal superior, vărsături biliare abundente care calmează durerea. Tratamentul poate fi endoscopic, prin plasarea unui stent la nivelul intestinului subțire, sau chirurgical, prin modificarea anastomozei.

6. Sindromul Dumping

Sindromul Dumping apare la aproximativ 20 – 50% dintre pacienții care au efectuat intervenții chirurgicale de reducere a dimensiunilor stomacului și se datorează golirii rapide a conținutului gastric în intestin.

Poate fi întâlnit în: gastrectomiile totale sau parțiale (14 – 20%, mai frecvent în gastrectomiile cu anastomoză gastro-jejunală – Billroth II, decât în cele cu anastomoză gastro-duodenală – Billroth I), by-pass gastric Roux-en-Y (12 – 40%), esofagectomii (50%), vagotomii tronculare și piloroplastii.

Poate fi întâlnit și în gastrectomiile longitudinale (gastric sleeve) dar mai rar, datorită prezervării sfincterului piloric. Manifestările clinice asociate acestui sindrom pot fi precoce sau tardive.

a. Sindromul Dumping precoce

Sindromul Dumping precoce apare la 10 – 30 de minute după masă, prin deplasarea rapidă a conținutului gastric în intestin, fără a fi digerat corespunzător. Acest fenomen determină distensia semnificativă a jejunului (a doua porțiune a intestinului subțire), un influx rapid de fluide din fluxul sanguin în lumenul intestinului prin efect osmotic, ceea ce duce la scăderea volemiei, reducerea perfuziei periferice și apariția manifestărilor vasomotorii.

Se manifestă prin crampe și distensie abdominale, greață, vărsături, diaree, roșeață urmată de paloare tegumentară și hipotensiune ortostatică. Simptomele apar frecvent după consumul de alimente cu conținut hiperton (grăsimi, dulciuri, lichide).

b. Sindrom Dumping tardiv

Sindromul Dumping tardiv apare la 1–3 ore după masă, fiind determinat de evacuarea rapidă a conținutului gastric bogat în glucide, ceea ce conduce la o absorbție rapidă a glucozei din zahăr și un răspuns insulinic exagerat, cu hipoglicemie post-prandială tardivă.

Clinic, se manifestă prin: senzație de slăbiciune, transpirații, tremurături, palpitații, dificultate în concentrare, senzație imperioasă de foame la 1 – 3 ore după mese și uneori pierderea conștienței (sincope).

Tratamentul principal constă în adoptarea unui regim adecvat. Pacientul trebuie să consume alimente fără glucide cu eliberarea rapidă (zahăr), uscate, având mese frecvente, reduse cantitativ. În cazul episoadelor de hipoglicemie, acești pacienți necesită în mod paradoxal un aport rapid de glucide. De asemenea, se pot ingera suplimente care cresc vâscozitatea alimentelor.

În cazul în care simptomele persistă, pot fi folosite tratamente care încetinesc absorbția carbohidraților, ceea ce determină ca nivelul maxim al glicemiei să coincidă cu secreția crescută de insulină, prevenind hipoglicemiile. O alternativă este reprezentată de analogi hormonali care inhibă secreția de insulină și reduc peristaltica gastrică, încetinind evacuarea stomacului.

7. Malabsorbție și maldigestie

Digestia și absorbția corespunzătoare necesită efectul mecanic de prelucrare corespunzătoare a alimentelor la nivelul stomacului, amestecarea acestora cu sucul gastric bogat în acid clorhidric (HCl) și eliberarea treptată a conținutului gastric în intestinul subțire. Pepsina este o enzimă gastrică ce contribuie într-o măsură mai mică la digestia proteică, iar factorul intrinesc Castle, secretat de celulele parietale de la nivelul fundului stomacului are un rol esențial în absorbția vitaminei B12. De asemenea, rolul bactericid și cel în absorbția fierului (prin conversia Fe3+ in Fe2+) nu poate fi neglijat.

a. Evacuarea rapidă a conținutului gastric insuficient prelucrat în intestinul subțire și ulterior în colon, duce la un contact insuficient cu secrețiile intestinale, biliare și pancreatice, determinând malabsorbția lipidelor, a vitaminelor liposolubile sau proteinelor. Pacienții prezintă frecvent diaree, steatoree (scaun deschis la culoare, bogat în grăsimi) și deshidratare (prin scăderea absorbției de apă și secreție crescută de apă și electroliți în colon). Aceste complicații pot fi întâlnite în gastrectomiile totale sau parțiale (mai frecvent gastro-jejuno-anastomozele Billroth II), By-pass gastric Roux-en-Y, diversia bilio-pancreatică cu duodenal switch și mai rar, în gastrectomia longitudinală.

b. Prin amestecarea insuficientă a conținutului gastric cu acidul clorhidic (hipoclorhidie), flora bacteriană poate prolifera, ceea ce determină o suprapopulare bacteriană la nivelul intestinului subțire, a ansei aferente sau a bontului gastric. Totodată, poate determina creșterea nitrozării aminelor, ceea ce crește riscul de cancer de bont gastric. Alte complicații ale hipoclorhidiei includ: malabsorbția de vitamină B12 (prin scăderea sau lipsa secreției de factor intrinsec Castle), reducerea absorbției fierului, malabsorbția de calciu, zinc, vitamina D și magneziu, întâlnite mai ales în by-pass-ul gastric.

c. Absorbția anumitor medicamente este afectata de chirurgia gastrică, îndeosebi în intervenția de by-pass gastric prin reducerea suprafeței gastrice, ocolirea duodenului si jejunului proximal (prima porțiune a intestinului subțire), accelerarea motilității intestinale și modificarea pH-ului. Astfel de medicamente sunt cele care necesită un mediu acid pentru absorbție (Inhibitori de pompă de proton – Omeprazol / Esomeprazol / Pantoprazol, antifungice – Ketoconazol, suplimente orale cu conținut de fier, carbonat de calciu și anumite antivirale – Atazanavir), vitamine și medicamente liposolubile (vitaminele A, D, E, K, Ciclosporina, Tacrolimus), medicamente cu absorbție în intestinul subțire proximal (Furosemid, Digoxină, Fenitoină), medicamente cu eliberare prelungită (Anumite antidepresive – Venlafaxină, analgezice cu durată prelungită de eliberare – Oxicodonă), antidiabetice orale (Metformin, Sulfoniluree  Glipizide), antiinflamatoare non-steroidiene (Ibuprofen, Naproxen), anumite antibiotice (Ciprofloxacină, Tetraciclină, Azitromicină), contraceptive orale (ce conțin estrogen și progesteron) și antidepresive (Benzodiazepine – Lorazepam, Inhibitori ai recaptării serotoninei – Sertralină). Soluția este reprezentată de administrarea medicamentelor alternative (exemplu: Acetaminofen în loc de Ibuprofen) sau sub formă lichidă sau intravenoasă. În cazul în care nu există alternative, nivelurile serice ale medicamentelor trebuie atent monitorizate.

8. Gastropareza

a. Evacuarea gastrică întârziată poate fi întâlnită după vagotomiile tronculare prin lezarea nervului vag, cu reducerea motilității gastrice și scăderea secreției acide gastrice.

b. În piloroplastii, b>gastrectomii subtotale sau by-pass gastric Roux-en-Y, pot fi întâlnite evacuarea întârziată prin modificarea anatomiei gastrice și pierderea controlului sistemului nervos autonom asupra sfincterului piloric.

c. Sistemul nervos al tubului digestiv include celule de tip pacemaker (celulele interstițiale ale lui Cajal), care controlează peristaltica stomacului. Când acestea sunt lezate în timpul intervențiilor chirurgicale se pot pierde undele de propulsie care au rolul de a evacua conținutul gastric în intestinul subțire.

d. Secreția hormonilor gastrointestinali precum gastrina, motilina sau grelina poate fi perturbată de modificările anatomiei gastrice, prin urmare, nivelul redus al acestor hormoni încetinesc evacuarea stomacului.

e. Inflamația postoperatorie asociată cu edem local poate să apară la scurt timp după intervenții datorită traumei locale. De regulă, afectează doar temporar motilitatea gastrică.

Pot fi utilizate medicamente prokinetice pentru stimularea motilității, antiemetice pentru reducerea senzației de greață, iar pacientul trebuie să adopte o dietă săracă în grăsimi și fibre, cu mese frecvente și reduse cantitativ. Dacă după aceste modificări nu se constată o îmbunătățire, pot fi administrate tratamente endoscopic (injectarea de toxină botulinică în sfincterul piloric) sau poate fi necesară reintervenția chirurgicală.

Alte complicații apărute în intervențiile chirurgicale gastrice

1. Stenoze (stricturi) la nivelul anastomozelor

Reprezintă îngustări apărute la nivelul gurii de anastomoză care unește cele două segmente restante. Ele apar prin depunerea de țesut fibros, ischemie sau vindecare vicioasă la nivelul anastomozei și se manifestă prin greață, vărsături, dificultate în înghițire și scădere ponderală.

Tratamentul constă în dilatarea endoscopică cu balon, prin introducerea unui balon pe canalul de lucru al endoscopului și umflarea acestuia pentru a lărgi porțiunea îngustată. O altă opțiune este utilizarea de bujii, prin introducerea progresivă a bujiilor de diferite dimensiuni pentru a lărgi treptat zona îngustată. Se poate folosi și o bujie care se atașează la capătul endoscopului. Dacă zona este accesibilă, se poate monta un stent endoscopic expandabil. În cazul în care metodele menționate nu pot fi utilizate sau nu au succes, poate fi necesară reintervenția chirurgicală. Aceasta presupune îndepărtarea segmentului îngustat sau efectuarea unui nou montaj, cu ocolirea acestuia.

2. Cancer recurent sau metaplazie intestinală

Numărul mare de pacienți cu cancer gastric remanent după gastrectomie pentru neoplasme gastrice este în creștere din cauza numărului tot mai mare de pacienți care efectuează gastrectomie parțială pentru păstrarea funcționalității stomacului.

În ceea ce privește neoplaziile nou apărute la nivelul anastomozelor, studiile arată că recidiva apare preferențial la nivelul anastomozelor, unele demonstrând o prevalență de 2,6 %. Frecvența acestora este mai crescută în cazul anastomozelor gastro-jejunale (Billroth II) și în cazul rezecțiilor de ulcer gastric.

Pacienții acuză dureri abdominale, lipsa poftei de mâncare, dificultate la înghițire, scădere în greutate sau vărsături. Deși nu există încă un consens, se recomandă efectuarea screeningului endoscopic la 2 – 3 ani după gastrectomie, pentru depistarea formelor precoce.

Dacă pacienții sunt operabili la momentul diagnosticului, tratamentul este chirurgical și constă într-o gastrectomie totală cu esofago-jejuno-anastomoză. Aceasta poate fi însoțită de tratament oncologic, atât preoperator, cât și postoperator.

3. Complicații ale bandării gastrice cu bandaj ajustabil

De regulă, complicațiile sunt legate de probleme mecanice ale benzii, cum ar fi alunecarea și ruperea acesteia, dar și de complicații ale balonului sau tubului. Alte complicații tardive și mai grave includ eroziunea benzii, obstrucția acută, ischemia și megaesofagul.

Alunecarea benzii apare atunci când un perete sau o parte a stomacului alunecă prin orificiul benzii, rezultând o “pungă gastrică” mai mare decât cea normală, superioară benzii. Pacienții descriu adesea simptome de vărsături imediate sau întârziate după masă, o senzație de plenitudine ameliorată doar de vărsături și, ocazional, durere sau iritație în abdomenul superior.

În cazurile severe, excesul de perete gastric herniat prin orificiul benzii poate duce la dilatarea și ischemia severă a peretelui stomacului deasupra benzii, comportându-se ca o hernie ștrangulată. Acești pacienți au durere severă, creșterea semnificativă a pulsului, tranzit intestinal absent și sindrom inflamator, manifestându-se clinic prin febră, frison și biologic prin creșterea globulelor albe (leucocitelor) și a markerilor inflamatori. Tratamentul constă în reintervenția chirurgicală.

Eroziunea benzii este rareori o urgență chirurgicală. Debutul simptomelor este frecvent insidios, vag si nespecific. Pacienții pot descrie dureri abdominale superioare sau la nivelul spatelui, pierderea restricției alimentare, melenă (scaune închise la culoare, de consistență moale, ca păcura), reflux sau infecția „spontană” a portului benzii subcutanate. Anumite inele pot fi îndepărtate endoscopic prin tăierea tubului și extragerea benzii. Uneori, este necesară reintervenția chirurgicală laparoscopică pentru îndepărtarea inelului.

În concluzie, complicațiile apărute după intervențiile chirurgicale gastrice trebuie atent monitorizate de gastroenterolog și chirurg. Odată cu apariția simptomelor digestive precum greață, vărsături, senzație de sațietate precoce, balonare, lipsa tranzitului intestinal, dureri abdominale, prezența scaunelor cu sânge sau închise la culoare, asociate cu febră sau frison, pacientul trebuie să consulte medicul specialist în vederea stabilirii conduitei optime. Anumite complicații pot fi soluționate prin tratament medical sau endoscopic, uneori fiind necesară reintervenția chirurgicală pentru corectarea acestora.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Bibliografie

1. Magyar CTJ, Rai A, Aigner KR, et al. Current standards of surgical management of gastric cancer: an appraisal. Langenbecks Arch Surg. 2023 Feb 6;408(1):78. doi: 10.1007/s00423-023-02789-5. PMID: 36745231.
2. Mocan L. Surgical Management of Gastric Cancer: A Systematic Review. J Clin Med. 2021 Jun 9;10(12):2557. doi: 10.3390/jcm10122557. PMID: 34207898; PMCID: PMC8227314.
3. Surgical Management of Invasive Gastric Cancer – UpToDate.
4. Mechanick JI, Apovian C, Brethauer S, et al. Clinical practice guidelines for the perioperative nutrition, metabolic, and nonsurgical support of patients undergoing bariatric procedures – 2019 update: cosponsored by American Association of Clinical Endocrinologists/American College of Endocrinology, The Obesity Society, American Society for Metabolic & Bariatric Surgery, Obesity Medicine Association, and American Society of Anesthesiologists. Surg Obes Relat Dis. 2020 Feb;16(2):175-247. doi: 10.1016/j.soard.2019.10.025. Epub 2019 Oct 31. PMID: 31917200.
5. Mitchell BG, Collier SA, Gupta N. Roux-en-Y Gastric Bypass. [Updated 2024 Nov 9]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK553157/
6. Conner J, Nottingham JM. Biliopancreatic Diversion With Duodenal Switch. [Updated 2022 Sep 19]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK563193/
7. Surgical Management of Peptic Ulcer Disease – UpToDate.
8. Davis TA, Gyawali CP.  Refractory Gastroesophageal Reflux Disease: Diagnosis and Management.  J Neurogastroenterol Motil 2024;30:17  28.  a href=”https://doi.org/10.5056/jnm23145″ target=”_blank” rel=”noopener”><https://doi.org/10.5056/jnm23145
9. Lee Y, Tahir U, Tessier L, Yang K, Hassan T, Dang J, Kroh M, Hong D. Long-term outcomes following Dor, Toupet, and Nissen fundoplication: a network meta-analysis of randomized controlled trials. Surg Endosc. 2023 Jul;37(7):5052-5064. doi: 10.1007/s00464-023-10151-5. Epub 2023 Jun 12. PMID: 37308760.
10. Basso L, Gallo G, Biacchi D, Carati MV, Cavallaro G, Esposito L, Giuliani A, Izzo L, Izzo P, Lamazza A, Polistena A, Tarallo M, Micarelli A, Fiori E. Role of New Anatomy, Biliopancreatic Reflux, and Helicobacter Pylori Status in Postgastrectomy Stump Cancer. J Clin Med. 2022 Mar 9;11(6):1498. doi: 10.3390/jcm11061498. PMID: 35329824; PMCID: PMC8952228
11. Haal, S., Guman, M.S.S., Bruin, S. et al. Risk Factors for Symptomatic Gallstone Disease and Gallstone Formation After Bariatric Surgery. OBES SURG/i> 32, 1270–1278 (2022). https://doi.org/10.1007/s11695-022-05947-8
12. Amorim-Cruz F, Santos-Sousa H, Ribeiro M, Nogueiro J, Pereira A, Resende F, Costa-Pinho A, Preto J, Lima-da-Costa E, Sousa-Pinto B; C. R. I.-O. group. Risk and Prophylactic Management of Gallstone Disease in Bariatric Surgery: a Systematic Review and A Bayesian meta-analysis. J Gastrointest Surg. 2023 Feb;27(2):433-448. doi: 10.1007/s11605-022-05567-8. Epub 2023 Jan 10. PMID: 36627465; PMCID: PMC9974690.
13. Adolfo Leyva-Alvizo, Gabriela Arredondo-Saldaña, Valeria Leal-Isla-Flores, John Romanelli, Ranjan Sudan, Karen E. Gibbs, Anthony Petrick, Ian S. Soriano. Systematic review of management of gallbladder disease in patients undergoing minimally invasive bariatric surgery, Surgery for Obesity and Related Diseases. Volume 16, Issue 1, 2020, Pages 158-164, ISSN 1550-7289, https://doi.org/10.1016/j.soard.2019.10.016. (https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1550728919310706)
14. Nogueiro J, Santos-Sousa H, Ribeiro M, Cruz F, Pereira A, Resende F, Costa-Pinho A, Preto J, Sousa-Pinto B, Lima-da-Costa E, Carneiro S. Incidence of symptomatic gallstones after bariatric surgery: the impact of expectant management. Langenbecks Arch Surg. 2023 Apr 24;408(1):160. doi: 10.1007/s00423-023-02904-6. PMID: 37093281; PMCID: PMC10124697.
15. Musella, M., Vitiello, A. (2020). Peptic Ulcer After Bariatric Surgery. In: Foschi, D., Navarra, G. (eds) Emergency Surgery in Obese Patients. Updates in Surgery. Springer, Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-030-17305-0_19.
16. Lim R, Beekley A, Johnson DC, Davis KA. Early and late complications of bariatric operation. Trauma Surg Acute Care Open. 2018 Oct 9;3(1):e000219. doi: 10.1136/tsaco-2018-000219. PMID: 30402562; PMCID: PMC6203132.
17. Sobocki J, Jackowski M, Dziki A et al. Clinical guidelines for the management of gastrointestinal fistula– developed by experts of the Polish Surgical Society. Pol Przegl Chir. (2021);93(4):57-69. https://doi.org/10.5604/01.3001.0015.0499.
18. Grotewiel RK, Cindass R. Afferent Loop Syndrome. [Updated 2023 May 22]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK546609/
19. Kawamoto Y, Ome Y, Kouda Y, Saga K, Park T, Kawamoto K. Pancreaticoduodenectomy following gastrectomy reconstructed with Billroth II or Roux-en-Y method: Case series and literature review. Int J Surg Case Rep. 2017;35:106-109.
20. Fayad L, Schweitzer M, Raad M, Simsek C, Oleas R, Dunlap MK, Shah T, Doshi J, El Asmar M, Oberbach A, Singh VK, Steele K, Magnussen T, Kalloo AN, Khashab MA, Kumbhari V. A Real-World, Insurance-Based Algorithm Using the Two-Fold Running Suture Technique for Transoral Outlet Reduction for Weight Regain and Dumping Syndrome After Roux-En-Y Gastric Bypass. Obes Surg. 2019 Jul;29(7):2225-2232.
21. D’hoedt A, Vanuytsel T. Dumping syndrome after bariatric surgery: prevalence, pathophysiology and role in weight reduction – a systematic review. Acta Gastroenterol Belg. 2023 Jul-Sep;86(3):417-427. doi: 10.51821/86.3.11476. PMID: 37814558.
22. Ahmad A, Kornrich DB, Krasner H, Eckardt S, Ahmad Z, Braslow A, Broggelwirth B. Prevalence of Dumping Syndrome After Laparoscopic Sleeve Gastrectomy and Comparison with Laparoscopic Roux-en-Y Gastric Bypass. Obes Surg. 2019 May;29(5):1506-1513. doi: 10.1007/s11695-018-03699-y. PMID: 30635813.
23. Vavricka SR, Greuter T. Gastroparesis and Dumping Syndrome: Current Concepts and Management. J Clin Med. 2019 Jul 29;8(8):1127. doi: 10.3390/jcm8081127. PMID: 31362413; PMCID: PMC6723467.
24. Mercado A, Pham A, Wang Z, Huang W, Chan P, Ibrahim H, Gogineni H, Huang Y, Wang J. Effects of bariatric surgery on drug pharmacokinetics-Preclinical studies. Front Pharmacol. 2023 Apr 5;14:1133415. doi: 10.3389/fphar.2023.1133415. PMID: 37089960; PMCID: PMC10113450.
25. Lau, C., van Kesteren, C., Smeenk, R. et al. Impact of Bariatric Surgery in the Short and Long Term: A Need for Time-Dependent Dosing of Drugs. OBES SURG 33, 3266–3302 (2023). https://doi.org/10.1007/s11695-023-06770-5
26. Bardaro SJ, Guerron AD, Romanelli J, Soriano I, King K, Gibbs KE, Petrick A, Lo Menzo E, Rosenthal R, Kennedy C, Gershuni V, Daly S, Leyva-Alvizo A, Tran M, Stalin V, Kothari S, Sudan R. Gastroparesis: an evidence-based review for the bariatric and foregut surgeon. Surg Obes Relat Dis. 2023 May;19(5):403-420. doi: 10.1016/j.soard.2023.02.018. Epub 2023 Mar 4. PMID: 37080885
27. Sakamoto S, Wada I, Omichi K, Furuke S, Kitani Y, Takegami M, Nasu K, Inada K, Takahama Y, Takahashi M, Maeshiro T. Risk factors for remnant gastric cancer after distal gastrectomy for gastric cancer: a retrospective database review. J Gastrointest Oncol. 2023 Dec 31;14(6):2334-2345. doi: 10.21037/jgo-23-545. Epub 2023 Dec 27. PMID: 38196543; PMCID: PMC10772682.
28. Tsz Kin Mak, Bingsheng Guan, Juzheng Peng, Tsz Hong Chong, Cunchuan Wang, Shifang Huang, Jingge Yang, Prevalence and characteristics of gastric remnant cancer: A systematic review and meta-analysis, Asian Journal of Surgery, Volume 44, Issue 1, 2021,Pages 11-17, ISSN 1015-9584, https://doi.org/10.1016/j.asjsur.2020.03.012. (https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1015958420300907).

Anca Trifan, Cristian Gheorghe, Dan Dumitrașcu, Mircea Diculescu, Liana Gheorghe, Ioan Sporea, Marcel Tanțău, Tudorel Ciurea. Gastroenterologie și Hepatologie clinică -Ediție revizuită și completată. Editura Medicală, 2023.  ISBN: 978-973-39-0944-6.

Autor: Dr. Aurelia Chiricuta , Medic specialist gastroenterolog

Transplantul hepatic este o intervenție chirurgicală majoră, destinată pacienților cu afecțiuni hepatice ireversibile, insuficiență hepatică acută sau boli metabolice severe. Considerat unul dintre cele mai complexe transplanturi din medicina modernă, acesta implică înlocuirea ficatului afectat cu un organ sănătos, fie de la un donator decedat, fie de la un donator viu.

De-a lungul anilor, progresele în tehnica chirurgicală, imunoterapie și monitorizarea postoperatorie au condus la rate de supraviețuire semnificative, transformând această procedură într-o soluție viabilă pentru mulți pacienți. Cu toate acestea, transplantul hepatic nu este doar o intervenție chirurgicală, ci un proces complex care necesită o evaluare riguroasă a candidaților, gestionarea atentă a complicațiilor și o urmărire medicală strictă pe termen lung.

Transplantul hepatic reprezintă intervenția chirurgicală de înlocuire parțială sau totală a ficatului bolnav cu un ficat sănătos, în scop curativ sau de creștere a supraviețuirii și a calității vieții. Primul transplant hepatic din lume a fost realizat în 1963 de către Starzl și Moore, însă fără supraviețuirea bolnavului. Primul transplant hepatic de succes a fost realizat în anul 1967. Dezvoltările extraordinare în ceea ce privește tehnica chirurgicală, imunosupresia și monitorizarea post transplant au condus la rate de supraviețuire foarte mari: 83% la 1 an, 71% la 5 ani, 61% la 10 ani și 41% la 20 de ani.

I. Indicațiile transplantului hepatic

Indicațiile transplantului hepatic sunt stabilite după evaluarea mai multor factori care țin de bolnav: severitatea bolii hepatice, supraviețuirea în lipsa transplantului și post-transplant, riscurile intervenției chirurgicale și ale tratamentului imunosupresor pe viață, riscul de recurență al bolii.

Principalele indicații de transplant hepatic sunt:

A. Bolile hepatice cronice în stadiu de ciroză terminală:

• Ciroză secundară infecției VHB ± VHD / VHC;
• Ciroză etanolică;
• Ciroză secundară bolii ficatului gras asociat disfuncției metabolice;
• Ciroză autoimună;
• Ciroză biliară primitivă;
• Colangită sclerozantă primitivă;
• Ciroză biliară secundară;
• Ciroză criptogenică.

B. Insuficiență hepatică acută (fulminantă):

• Hepatită acută cu VHA / VHB;
• Hepatită acută toxic-medicamentoasă;
• Hepatită autoimună;
• Hepatită acută alcoolică (cazuri selecţionate);
• Boala Wilson;
• Sindrom Budd Chiari acut;
• Sindrom HELLP / steatoză acută de sarcină;
• Intoxicaţie cu ciuperci;
• Alte cauze (inclusiv criptogenică).

C. Boli ereditar-metabolice:

• Boala Wilson;
• Deficitul de alfa1-antitripsină;
• Hemocromatoza;
• Glicogenoze;
• Hiperoxaluria tip 1;
• Hipercolesterolemia homozigotă familială.

D. Tumori maligne:

• • Hepatocarcinom (HCC);
  • Colangiocarcinom (în anumite cazuri);
  • Carcinom fibrolamelar;
  • Hemangioendoteliom epiteloid;
  • Metastaze hepatice de cancer colorectal sau tumori neuroendocrine

E. Alte indicații:

• Sindromul Budd-Chiari (SBC);
• Boala polichistică hepatică;
• Adenoame / hemangioame hepatice multiple;
• Colestază intrahepatică familială;
• Amiloidoză familială;
• Hiperamoniemia familială;
• Atrezia biliară;
• Sindromul Rendu-Osler;
• Sindromul Alagille și altele.

În România, principala indicație de transplant hepatic este ciroza VHD, cea mai severă formă de hepatită virală. Decizia de includere pe lista de transplant se ia dacă supraviețuirea la 1 an este < 90%.

Pentru încadrarea pe lista de transplant a pacienților cu ciroză se folosesc anumite scoruri de prognostic. Scorul Child-Pugh-Turcotte prezice mortalitatea și riscul de complicații ale pacienților și poate avea valori cuprinse între 5 și 15 puncte, încadrabile în 3 clase: clasa A (5 – 6 puncte) corespunde cirozei compensate, iar clasele B și C corespund cirozei decompensate. Scorul MELD (Model for End-stage Liver Disease) a fost creat pentru a prezice mortalitatea pe termen scurt în absența transplantului hepatic, în vederea prioritizării pacienților pe lista de transplant și este cel mai folosit scor prognostic, cu valori cuprinse între 6 și 40 de puncte. Un scor MELD < 9 este asociat cu o mortalitate de < 2% la 3 luni, în timp ce o valoare > 29 se corelează cu mortalitate la 3 luni de > 50%.

Evaluarea în vederea înscrierii pe lista de transplant se realizează la pacienții cu un scor Child de minim 7 puncte, scor MELD de minim 10 puncte sau la pacienții la prima decompensare (ascită, encefalopatie hepatică, sângerare variceală).

Există însă mulți factori care influențează negativ prognosticul pacienților și care nu sunt incluși în scorul MELD. Din acest considerent, au fost adăugate o serie de excepții care alocă puncte suplimentare în vederea prioritizării pacienților pe lista de așteptare: HCC, colangiocarcinom, ascită refractară, encefalopatie cronică sau recurentă, hemoragie gastro-intestinală recurentă, sindrom hepatopulmonar, hipertensiune portopulmonară, prurit refractar, colangite bacteriene recurente, SBC, sindrom Rendu-Osler, boală polichistică hepatică, neuropatie amiloidotică familială, fibroză chistică etc.

Transplantul hepatic reprezintă cea mai eficientă metodă de tratament a hepatocarcinomului care îndeplinește criteriile Milano (o singură tumoră < 5 cm sau maximum 3 tumori < 3 cm). Studiile au arătat însă răspuns bun și în cazul tumorilor care nu se încadrează în aceste criterii clasice (extra Milano).

II. Contraindicațiile transplantului hepatic

Contraindicații absolute: moarte cerebrală, sepsis, insuficiență multiplă de organe, dependență de alcool sau droguri, boli cardiace sau respiratorii severe, cancere extrahepatice active, tumori hepatice cu metastaze extrahepatice/invazie vasculară, angiosarcom hepatic, cavernom portal, modificări anatomice locale, SIDA, lipsa de suport psihologic, social și economic, lipsa de aderență la protocolul standard de monitorizare.

Contraindicații relative: vârstă avansată (în general > 70 de ani), bolile cardiovasculare, infecția HIV, colangiocarcinom, tromboză extinsă de venă portă sau venă mezenterică superioară, obezitatea morbidă, metastaze hepatice, cancere extrahepatice recente în remisie etc.

III. Evaluarea unui posibil candidat pentru transplant

Evaluarea unui posibil primitor de grefă hepatică este extrem de minuțioasă, pornind de la anamneză și examenul clinic, continuând cu investigații biologice (analize de rutină, screening infecțios extins, în special pentru agenți patogeni care se pot reactiva posttransplant – virusul hepatic B, CMV, EBV, Mycobacterium tuberculosis etc.) și alte examinări:

• Evaluare cardiologică, pneumologică, ORL, stomatologică, ginecologică, urologică, endocrinologică;
• Endoscopie digestivă superioară și inferioară;
• Evaluare imagistică abdominală prin ecografie, CT sau IRM;
• Evaluare neurologică și psihologică;
• Alte evaluări imagistice: mamografie, ecografie de sân, DEXA etc.;
• Recomandări de vaccinare profilactică pretransplant;
• Calcularea scorului MELD-Na, cu reevaluare periodică.

IV. Evaluarea unui posibil donator viu

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un donator viu sunt:

• Vârstă între 18 și 60 de ani, fără boli cunoscute, inclusiv obezitate;
• Screeninguri neoplazic și infecțios extinse, negative;
• Compatibil în sistemul AB0 cu primitorul;
• Steatoză hepatică – absență sau minimă < 10%;
• Ficat remanent minim 30%.

Din cauza numărului insuficient de donatori comparativ cu numărul de persoane de pe lista de așteptare, sunt acceptați pentru transplant și donatori cu criterii extinse – obezi, vârstnici, cu infecție VHB, VHC etc., respectând anumite criterii.

V. Tipuri de transplant hepatic

În funcție de tipul donatorului:

• Transplant de la donator decedat;
• Transplant de la donator viu.

În funcție de tehnica chirurgicală:

• Transplant domino – implică 3 persoane: donatorul inițial care donează grefa unui pacient cu boală metabolică; acesta, la rândul lui, va dona ficatul afectat celei de-a treia persoane;
• Transplant auxiliar – se rezecă partea stângă a ficatului afectat, iar apoi se implantează un fragment de ficat sănătos de la donator;
• Transplant cu 2 fragmente hepatice („dual graft”) – primitorul beneficiază de 2 grefe de la 2 donatori diferiți;
• Transplant cu grefă împărțită – ficatul transplantat se împarte în 2 fragmente care se transplantează la 2 persoane diferite;
• Transplant hepatic rapid – în prima etapă transplant auxiliar, urmat de rezecția ficatului restant nativ în a doua etapă.

VI. Monitorizarea post-transplant

Imunosupresoarele sunt medicamente de bază care sunt inițiate imediat după transplant în vederea prevenirii respingerii ficatului nou de către organism (a rejetului de grefă). Tratamentul este pe viață. Există mai multe clase folosite: inhibitorii de calcineurină (CNI – tacrolimus, ciclosporină), corticosteroizii, antimetaboliții (azatioprina, mycophenolat mofetil), inhibitorii mTOR (sirolimus, everolimus) și anticorpii.

Principala clasă folosită sunt inhibitorii de calcineurină, medicamente foarte eficiente, însă grevate de multiple reacții adverse: toxicitatea renală, neurologică, riscul de diabet zaharat, hipertensiune arterială, dislipidemie, osteoporoză etc. Este necesară monitorizarea nivelului din sânge al medicamentului periodic pentru a fi păstrat în limitele țintă. În prezent sunt folosite diverse combinații de imunosupresoare pentru a scădea doza necesară de CNI, evitând astfel riscul de afectare renală. Alte riscuri asociate cu imunosupresia sunt cancerele nou apărute și sindromul metabolic.

Evaluarea pacienților este foarte frecventă în primele 3 luni post-transplant, ulterior lunar până la 1 an, după acest interval controalele devenind mai rare.

VII. Complicații post-transplant

Complicațiile post-operatorii cele mai frecvente sunt reprezentate de disfuncția grefei, rejetul de grefă, hemoragii, recurența bolii hepatice, complicații vasculare (tromboze sau stenoze de artere / vene hepatice sau vena porta), complicații biliare (fistule / stenoze).

Complicațiile medicale sunt reprezentate de:

• Cancere de novo – cele mai frecvente sunt cancerul cutanat și hematologic. Pacienții transplantați au risc de 2 – 4 ori mai mare decât al populației generale de a dezvolta cancere;
• Sindromul metabolic care include: dislipidemia, HTA, diabetul zaharat și obezitatea;
• Insuficiența renală;
• Infecții sistemice;
• Boli cardiovasculare.

Transplantul hepatic reprezintă un progres major în medicina modernă, oferind pacienților cu afecțiuni hepatice severe o șansă reală la o viață mai lungă și de calitate. Succesul intervenției depinde de o selecție atentă a pacienților și donatorilor, de managementul eficient al complicațiilor și de o monitorizare post transplant riguroasă.

Deși implică riscuri și necesită un regim medical strict, progresul tehnicilor chirurgicale, al imunosupresiei și al îngrijirii postoperatorii a îmbunătățit semnificativ ratele de supraviețuire și calitatea vieții pacienților transplantați. Pentru cei care se confruntă cu boli hepatice avansate, această procedură poate reprezenta nu doar o soluție terapeutică, ci și o șansă de a reveni la o viață normală.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Referințe

1. Ghid de practică medicală în transplantul hepatic, 2024, old.ms.ro
2. EASL Clinical Practice Guidelines on liver transplantation, Martin, Eleonora De et al. Journal of Hepatology, 2024, Volume 81, Issue 6, 1040 – 1086
3. European Association for the Study of the Liver. Electronic address: easloffice@easloffice.eu. EASL Clinical Practice Guidelines: Liver transplantation. J Hepatol. 2016 Feb;64(2):433-485. doi: 10.1016/j.jhep.2015.10.006. Epub 2015 Nov 17. PMID: 26597456.
4. Gastroenterologie și Hepatologie clinică, Trifan A., Gheorghe C. et al, 2023
5. Adam R, Karam V, Cailliez V, O Grady JG, Mirza D, Cherqui D, Klempnauer J, Salizzoni M, Pratschke J, Jamieson N, Hidalgo E, Paul A, Andujar RL, Lerut J, Fisher L, Boudjema K, Fondevila C, Soubrane O, Bachellier P, Pinna AD, Berlakovich G, Bennet W, Pinzani M, Schemmer P, Zieniewicz K, Romero CJ, De Simone P, Ericzon BG, Schneeberger S, Wigmore SJ, Prous JF, Colledan M, Porte RJ, Yilmaz S, Azoulay D, Pirenne J, Line PD, Trunecka P, Navarro F, Lopez AV, De Carlis L, Pena SR, Kochs E, Duvoux C; all the other 126 contributing centers (www.eltr.org) and the European Liver and Intestine Transplant Association (ELITĂ). 2018 Annual Report of the European Liver Transplant Registry (ELTR) – 50-year evolution of liver transplantation. Transpl Int. 2018 Dec;31(12):1293-1317. doi: 10.1111/tri.13358. PMID: 30259574.

Autor: dr. Delia-Maria Vârlan, Medic specialist endocrinolog

Obezitatea reprezintă în zilele noastre o problemă importantă de sănătate publică, fiind recunoscută ca o patologie complexă, cronică, multifactorială, caracterizată prin creșterea masei corporale pe seama acumulării de țesut adipos. Pentru clasificarea obezității se calculează indicele de masă corporală, iar acesta se obține prin împărțirea greutății exprimate în kilograme la pătratul înălțimii exprimate în cm. Astfel, în cazul adulților, un pacient este considerat supraponderal dacă are un indice de masă corporală mai mare de 25 kg/m2, iar obezitatea este definită pornind de la valoarea indicelui de masă corporală 30 kg/m2.

Datele Organizației Medicale a Sănătății ne avertizează că prevalența obezității s-a dublat între 1990 și 2022, 43% dintre adulți fiind catalogați ca fiind supraponderali și 16% ca suferind de obezitate.

Excesul ponderal este adesea discutat în spațiul public, iar pacienții tind să incrimineze dezechilibrele hormonale drept cauză principală. Există într-adevăr afecțiuni endocrine care pot contribui într-o anumită măsură la creșterea în greutate, cum ar fi sindromul Cushing, hipotiroidismul, deficitul de hormon de creștere sau sindromul ovarelor micropolichistice.

Într-un număr foarte mic de cazuri, obezitatea este cauzată de defecte genetice care apar din copilărie. Exemple includ mutațiile genei leptinei sau ale receptorului pentru leptină. De asemenea, anumite sindroame genetice, cum ar fi sindromul Prader-Willi sau sindromul Laurence-Bardet-Biedl, pot duce la obezitate și sunt asociate și cu tulburări de comportament și dezvoltare.

Totuși, în zilele noastre, factorii cel mai des incriminați și responsabili pentru apariția excesului ponderal sunt cei legați de stilul de viață. Aportul nutrițional excesiv asociat cu consumul energetic redus prin lipsa activități fizice sunt elemente ce conduc încet dar sigur către exces ponderal.

Este important să subliniem încă de la început relația bidirecțională dintre obezitate și dereglările hormonale. Dereglările hormonale sunt, de multe ori, mai degrabă o consecință a unui comportament alimentar neadecvat în raport cu cheltuielile energetice pe termen lung, decât o cauză directă a obezității.

Principalele consecințe ale obezității asupra hormonilor

Rezistența la insulină și diabetul zaharat de tip 2

Este binecunoscut faptul că odată cu creșterea prevalenței obezității a crescut și prevalența diabetului zaharat de tip 2. Riscul de diabet zaharat crește direct proporțional cu creșterea indicelui de masă corporală. Mecanismele exacte nu sunt cu totul cunoscute, sunt complexe, au legatură și cu faptul că țesutul adipos nu are doar rol de depozit, ci se comportă și ca un organ endocrin, secretă unele substanțe numite adipocitokine cu roluri multiple, printre acestea numărându-se și scăderea răspunsului la insulină. Pancreasul este nevoit să secrete și mai multă insulină și în timp, la subiecții predispuși genetic, apare epuizarea celulelor beta responsabile de secreția insulinei.

Modificarea răspunsului normal la leptină

Una dintre primele adipocitokine descoperite și descrise este leptina, un hormon cu un rol important în reglarea apetitului. Leptina este secretată în funcție de procentul de țesut adipos: cu cât acesta este mai mare, cu atât nivelul de leptină este mai ridicat. În mod normal, un nivel crescut de leptină inhibă apetitul. Însă, în cazul persoanelor supraponderale sau obeze, se dezvoltă rezistență la leptină, ceea ce reduce efectul anorexigen al acesteia.

Scăderea nivelului de adiponectină

O altă adipocitokină importantă este adiponectina, care joacă un rol metabolic în reglarea nivelului lipidelor și al glicemiei, fiind implicată și în reglarea răspunsului la insulină. Studiile arată o corelație inversă între nivelul de adiponectină și indicele de masă corporală (IMC). Astfel, pacienții cu obezitate, care prezintă niveluri mai scăzute de adiponectină, dezvoltă frecvent rezistență la insulină, dislipidemie și ateroscleroză.

Creșterea nivelului de chemerină

O altă adipocitokină recent descoperită este chemerina, care are rol atât în metabolismul glucidelor și lipidelor, cât și în răspunsul inflamator asociat obezității. Nivelul de chemerină este corelat cu apariția leziunilor vasculare timpurii, având un rol important în procesul de ateroscleroză. Astfel, scăderea în greutate la pacienții obezi duce la reducerea nivelului de chemerină și, implicit, la îmbunătățirea parametrilor metabolici.

Obezitatea și hormonii sexuali

În cazul bărbaților, obezitatea se asociază cu hipogonadism, caracterizat printr-un nivel scăzut de testosteron. Mecanismele implicate sunt complexe și multiple, incluzând influența adipocitokinelor secretate de celulele adipoase, precum și secreția de estrogeni de către țesutul adipos. Nivelul scăzut de testosteron se asociază cu: tulburări de dinamică sexuală, libidou scăzut, scăderea pilozității faciotroculare și a masei musculare. Pe de altă parte, scăderea nivelului de testosteron crește cantitatea de țesut adipos creându-se astfel un cerc vicios. Vestea bună este că prin scăderea ponderală se ameliorează și hipogonadismul.

În cazul femeilor, obezitatea are de asemenea un impact major, în special asupra fertilității și sănătății reproductive, cu efecte directe care vizează atât funcționarea axei hipotalamo-hipofizo-ovariene, ovarele și funcția ovulatorie, cât și endometrul. Astfel, femeile cu exces ponderal experimentează frecvent tulburări de ciclu menstrual și dificultate de obținere a sarcinii. Pe de altă parte, obezitatea în timpul sarcinii se asociază cu un prognostic nefavorabil atât al mamei, cât și al fătului. Scăderea în greutate prin modificarea stilului de viață, prin metode farmacologice sau chirurgicale, ameliorează prognosticul reproductiv, inclusiv succesul tehnologiei de reproducere asistată ca fertilizarea în vitro.

Obezitatea și hormonul de creștere

Excesul ponderal este de obicei însoțit de un nivel scăzut de hormon de creștere, atât din cauza reducerii secreției acestuia la nivelul glandei hipofize, cât și din cauza eliminării sale accelerate din circulație. Deoarece hormonul de creștere are proprietăți lipolitice și anabolice, deficitul acestuia contribuie suplimentar la progresia bolilor metabolice.

Obezitatea și hormonii tiroidieni

În general, în cazul pacienților cu exces ponderal, glanda tiroidă funcționează optim și arareori este necesară substituția cu levotiroxină. Totuși, în contextul obezității, ecografia poate arăta o glandă tiroidă cu un aspect ușor diferit de cel normal, fiind mai hipoecogenă. Acest lucru nu indică neapărat prezența unei boli tiroidiene autoimune, ci mai degrabă o permeabilitate vasculară crescută, asociată cu citokinele proinflamatorii secretate de țesutul adipos în exces. În consecință, consultul endocrinologic este important în cazul obezității pentru a se putea face distincția între o boală endocrină care necesită tratament de specialitate și obezitatea de aport cu modificările hormonale asociate, caz în care scăderea ponderală reprezintă baza tratamentului.

Pe lângă complicațiile hormonale asociate cu obezitatea, excesul ponderal are și o serie de alte consecințe care afectează starea de sănătate, printre care se numără:

• Implicațiile estetice și psihologice, care în cazurile severe pot duce chiar la tulburări depresive;
• Riscuri metabolice și cardiovasculare: hipertensiune arterială, boală coronariană, insuficiență cardiacă etc.;
• Complicații gastrointestinale: boală de reflux gastroesofagian, steatoză hepatică, litiază biliară veziculară;
• Complicații musculo-scheletale: spondilolistezis, coxartroză, gonartroză;
• Complicații respiratorii: sindrom apnee de somn obstructivă;
• Infecțioase

Riscuri neoplazice: risc crescut de cancer endometrial / colorectal / mamar / tiroidian etc., comparabil cu populația generală.

Concluzii

• Obezitatea este o patologie cronică frecvent întâlnită, cauzată de un stil de viață și comportamente care conduc la un aport caloric ridicat, inadecvat consumului de energie.
• Se asociază cu risc cardiovascular crescut și moarte prematură.
• Este o patologie care poate fi prevenită, în primul rând, prin adoptarea unui stil de viață sănătos pe termen lung, care să includă evitarea sedentarismului și o alimentație echilibrată, cât mai puțin procesată și adecvată nevoilor metabolice.
• Obezitatea poate fi tratată prin abordări diverse, cum ar fi modificarea comportamentului alimentar pentru scăderea în greutate, creșterea activității fizice, psihoterapie, metode medicamentoase sau chirurgicale, în funcție de specificul fiecărui caz și al fiecărui pacient.

Gestionarea obezității necesită o înțelegere profundă a complexității sale, inclusiv a legăturilor pe care le are cu sistemul hormonal. Această patologie nu afectează doar aspectul fizic sau starea metabolică, ci poate avea consecințe extinse asupra sănătății generale, amplificând riscurile cardiovasculare, endocrine și psihologice. Abordarea obezității trebuie să fie integrată cu accent pe prevenție și intervenție timpurie, fie prin adoptarea unui stil de viață sănătos, fie prin opțiuni terapeutice adaptate fiecărui pacient. În final, colaborarea cu specialiști din diverse domenii medicale este esențială pentru a oferi fiecărui pacient șansa unei vieți mai sănătoase și mai echilibrate.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Adelina Mușa, Medic specialist gastroenterolog

Perioada sărbătorilor de iarnă aduce bucurie, momente petrecute alături de cei dragi și, adesea, mese bogate și tentante. Cu toate acestea, excesele alimentare tipice acestei perioade pot avea un impact semnificativ asupra sănătății noastre, mai ales în cazul persoanelor cu afecțiuni preexistente. De la creșterea colesterolului și indigestii, până la agravarea afecțiunilor hepatice sau episoade severe de pancreatită acută, sărbătorile pot pune presiune pe organism, dacă nu suntem atenți la alegerile noastre alimentare.

Dincolo de plăcerea meselor festive, este esențial să înțelegem efectele pe care o dietă bogată în grăsimi, zahăr și alcool le poate avea asupra organelor vitale precum ficatul, pancreasul sau inima. Această perioadă reprezintă un moment ideal pentru a reflecta asupra moderației și pentru a adopta obiceiuri sănătoase care să ne permită să ne bucurăm de sărbători fără riscuri majore pentru sănătate.

Sărbătorile de final de an reprezintă o parte importantă a identității și a culturii românești. Acestea sunt însoțite în majoritatea cazurilor de mese copioase și bogate în grăsimi care favorizează și agravează anumite afecțiuni medicale precum: creșterea colesterolului “rău”, indigestii, gastrită / boală de reflux, afecțiuni hepatice (steatohepatită, ciroză hepatică), pancreatită, hipertensiune arterială și tulburări de somn.

Creșterea colesterolului în sânge

Studiile arată că în perioada sărbătorilor, nivelul colesterolului seric poate atinge creșteri de până la 6 ori valoarea normalului, cauzat de excesul alimentar și de consumul de băuturi alcoolice. Se vor consuma în cantități mai mari decât de obicei: mezeluri (bogate în grăsimi și sare), pateu, cârnați, carne de porc, preparate cu maioneză (ouă umplute, salată de boeuf), prăjituri (bogate în zahăr). Din colesterolul total al unui individ, aproximativ 25% provine direct din alimentația de origine animală (carne, ouă, brânză), iar restul de 75% este fabricat de organism din glucide și lipide.

Colesterolul se depune la nivelul diferitelor structuri ale organismului, astfel:
– la nivelul arterelor cardiace și cerebrale, crescând puternic riscul de infarct sau accident vascular cerebral;
– la nivelul vezicii biliare, crescând riscul de formare al litiazei biliare (”pietre la fiere”);
– la nivel hepatic, cu agravarea steatozei hepatice sau a steatohepatitei.

O puternică indigestie

Indigestia în afara meselor copioase este cauzată în general de infecția cu Helicobacter Pylori, administrarea de medicamente antiinflamatorii, sarcină, stres, fumat. În perioada sărbătorilor de final de an, cauzele principale devin excesul de grăsimi animale, consumul de alcool și de zahăr. Se manifestă prin greață, vărsături, dureri abdominale, diaree. În timpul digestiei, stomacul este umplut de o cantitate mare de alimente care încep a fi degradate de aciditatea crescută. Acestea sunt evacuate prin pilor către intestinul subțire, unde cu ajutorul bilei și a sucului pancreatic vor fi absorbite de organism.

Atunci când ingerăm cantități mari de alimente, pot apărea:
– probleme de motricitate ale stomacului cu întârzierea evacuării gastrice (cu frecvența crescută la persoanele diabetice), relaxarea incompletă a stomacului, hipersensibilitatea mucoasei;
– întârzierea evacuării gastrice cu stază alimentară prelungită, favorizând boala de reflux gastroesofagiană, cu manifestări precum arsuri, durere în capul pieptului, mergând până la vărsături alimentare cu senzația de eliberare.

După cum observăm, simptomele precum greața și vărsăturile nu sunt cauzate doar de o toxiinfecție alimentară (alimente alterate), ci și de o ingerare rapidă în cantitate mare.

Pancreatita acută

Pancreasul este un organ cu un rol principal în digestia alimenterlor. În anumite condiții (alcool în exces, litiază veziculară – ”pietre la fiere” care migrează pe canalul biliar), acesta se poate inflama, procesul fiind denumit pancreatită acută. Manifestările principale sunt: durere brutală în etajul abdominal superior însoțită de greață și vărsături. De obicei, aceste simptome sunt atât de puternice încât pacientul se prezintă de urgență la cea mai apropiată camera de gardă. Este o patologie severă cu risc inclusiv de deces și care poate lăsa urmări importante asupra sănătății individului (risc de diabet zaharat, pancreatită cronică cu malabsorbție etc.)

Agravarea problemelor hepatice

Consumul excesiv de grăsimi suprapus cu consumul de alcool, agravează adesea problemele hepatice existente. Ingestia mare de alcool poate duce la o inflamație acută a ficatului cu distrugerea hepatocitelor (celulelor ficatului). Aceasta poartă denumirea de hepatită alcoolică acută, se manifestă prin greață, vărsături, icter (îngălbenirea tegumentelor și a sclerelor) și prezintă un risc ridicat de deces.

Pacienții cunoscuți deja cu o afectare hepatică (hepatită cronică, ciroză hepatică) prezintă un risc considerabil mai ridicat de agravare a bolii. Aceasta se poate manifesta prin decompensarea cirozei, cu apariția lichidului de ascită, creșterea volumului abdominal sau sângerare variceală. De asemenea, consumul important de alimente bogate în sare (mezeluri, pastramă, brânză etc.) poate agrava formarea lichidului de ascită din abdomen.

Agravarea constipației

Mesele festive, de obicei bogate în produse de origine animală (preponderent carne), agravează motilitatea tubului digestiv favorizând constipația. Pentru a preveni această situație trebuie limitat consumul de carne și de alimente uscate, favorizând consumul de fibre (legume, fructe), precum și o hidratare corespunzătoare cu apă plată (1,5 – 2 litri / zi).

Hipertensiunea arterială

Mezelurile, dar și numeroase alte alimente precum brânza și pâinea, conțin o cantitate crescută de sare. Aceasta duce la creșterea tensiunii arteriale cu creșterea consecutivă a riscului de accident vascular cerebral sau infarct miocardic. Sarea, transformată în sodiu în organism, duce la o creștere a volumului circulant prin absorbția de apă și la creșterea presiunii sanguine. Aceasta favorizează formarea de cheaguri de sânge care pot astupa diferite artere.

În concluzie, pentru a petrece sărbători fericite alături de familie, trebuie în primul rând să avem grijă de noi, printr-o alimentație echilibrată, fără excese. În cantitate rezonabilă, mesele festive pot fi bine tolerate de organism.

Pentru a vă bucura de sărbători în deplină siguranță, este important să acordați atenție moderației și alegerilor alimentare. Deși mesele festive sunt o parte esențială a tradițiilor, excesele pot aduce disconfort și riscuri pentru sănătate, mai ales pentru cei cu afecțiuni preexistente. Adoptând un echilibru între plăcerea de a savura preparatele preferate și grija față de organism, veți putea sărbători alături de cei dragi fără complicații. Nu uitați, sănătatea este cel mai prețios cadou pe care vi-l puteți oferi în această perioadă festivă!

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Dana Maftei, Medic specialist gastroenterolog

Acalazia este o afecțiune rară, dar cu un impact semnificativ asupra calității vieții persoanelor afectate. Caracterizată prin dificultatea sau imposibilitatea de a înghiți alimente, această problemă este adesea trecută cu vederea în stadiile incipiente, confundată cu alte afecțiuni gastro-intestinale. Deși rară, boala ridică provocări diagnostice și terapeutice, necesitând intervenții specializate pentru a preveni complicațiile pe termen lung.

Importanța identificării precoce a acalaziei rezidă în faptul că simptomele aparent banale, precum dificultatea la înghițire sau senzația de disconfort toracic, pot ascunde o problemă complexă ce poate evolua spre complicații grave, inclusiv esofagită severă sau un risc crescut de cancer esofagian. În lipsa unui diagnostic corect, aceste simptome pot conduce la un tratament inadecvat sau întârziat.

Prin acest articol vom explora: cauzele potențiale ale acalaziei, cum poate fi diagnosticată eficient, modalitățile de tratament disponibile și cum acestea pot transforma semnificativ prognosticul pacienților, oferindu-le șansa unei vieți mai confortabile și mai sănătoase.

Ce reprezintă acalazia?

Este o afecțiune rară a esofagului ce se caracterizează prin trecerea cu dificultate sau imposibilitarea trecerii bolului alimentar în stomac.

Acest lucru apare atunci când este afectată musculatura esofagului și a sfincterului aflat la joncțiunea dintre stomac și esofag, astfel încât atunci când alimentele ajung la acest nivel, sfincterul nu se poate relaxa, iar bolul alimentar rămâne blocat determinând dilatația acestei regiuni.

La cine apare?

Este o patologie ce apare mai frecvent la adulți decât la copii, atingând vârful în intervalul vârstelor de 30-50 de ani, cu o incidență egală pentru femei și bărbați.

Care sunt cauzele?

Nu se cunoaște o cauză clară în apariția acalaziei, însă par a fi incriminați mai mulți factori:

• Infecții virale, în special cu virusul varicelo-zoosterian;
• Bolile autoimune (psoriazisul, sindromul Sjogren, poliartrita reumatoidă);
• Afecțiuni alergice;
• Factori genetici.

Se manifestă prin:

• Dificultate de a înghiți (cea mai frecventă manifestare);
• Durere toracică spontană (ce poate fi eronat interpretată ca durere de cauză cardiacă);
• Arsuri;
• Regurgitarea alimentelor;
• Pierdere involuntară în greutate;
• Senzație de gură uscată;
• Tuse nocturnă.

Metode de stabilire a diagnosticului

1. Endoscopia digestivă superioară este prima examinare ce se impune în cazul pacienților care prezintă dificultăți la înghițire, având rol în a exclude un obstacol la acest nivel (benign/ malign).

În fazele incipiente, modificările endoscopice la acest nivel sunt minime: endoscopul trece cu dificultate, sfincterul esofagian inferior are aspect punctiform.

Odată ce boala avansează, apare dilatația esofagului (ce determină un aspect tortuos al acestuia): resturi alimentare sau lichidiene sunt blocate la acest nivel, are loc o decolorare ușoară a mucoasei esofagiene, cu aspect îngroșat și nodular.

2. Radiografia toracică poate evidenția dilatarea esofagului (aspect de megaesofag) și absența bulei de gaz a stomacului datorată unui sfincter esofagian inferior ce nu se poate relaxa, astfel că aerul nu poate intra în stomac.

3. Tranzitul baritat evidențiază dilatația esofagului ce se îngustează inferior, ceea ce se numește aspect de „cioc de pasăre”.

4. Manometria arată absența undelor de contracție a musculaturii esofagiene și insuficiența relaxării sfincterului esofagian inferior.

Afecțiuni cu care se face diagnostic diferențial în achalazie

1. Pseudoacalazia, sau acalazia secundară, reprezintă compresia mecanică a sfincterului esofagian inferior determinată de cancerul de joncțiune eso-gastrică sau prin infiltrarea submucoasei esofagiene de metastaze obiectivate în cancerul de sân, pancreatic sau pulmonar.

2. Infecția parazitară cu Trypanosoma cruzi ce poate mima un sindrom asemănător acalaziei, atât clinic, cât și manometric.

3. Refluxul gastroesofagian datorită similarității simptomelor: arsuri, regurgitație și dureri toracice.

Tratamentul recomandat

Rolul tratamentului este de a ameliora simptomatologia și golirea esofagului.

1. Tratamentul medicamentos este de scurtă durată și are efect slab. Este indicat doar în cazul pacienților care refuză metode endoscopice sau chirurgicale.

Tratamentul endoscopic are 3 modalități:

• Injectarea de toxină botulinică cu rol în relaxarea fibrelor musculare de la acest nivel. Este considerată o terapie de linia a doua și este folosită mai mult în scop adjuvant la tehnicile invazive. Este indicată pacienților cu formă incipientă, pacienților vârstnici și celor cu riscuri mari interventionale sau chirurgicale. Răspunsul clinic apare la 80% dintre pacienți, însă durează doar câteva luni.
• Dilatarea endoscopică cu balon constă în întinderea și ruperea fibrelor musculare cu scopul de a scădea presiunea la nivelul sfincterului esofagian inferior. Sunt necesare ședințe succesive pentru a crește eficacitatea pe termen lung. Se indică pacienților vârstnici, celor care refuză intervenția chirurgicală sau celor cu riscuri chirurgicale. Atenție! Riscurile acestei metode sunt: hemoragie digestivă, perforație esofagiană, pleurită.
• Cea mai nouă tehnică endoscopică, miotomia endoscopică perorală, constă în secționarea fibrelor musculare circulare ale sfincterului esofagian inferior la nivelul cardiei. Această intervenție se efectuează sub sedare profundă și intubație orotraheală, în centrele mari, specializate în această metodă. Atenție! Complicațiile acestei proceduri pot fi: perforație gastrică / esofagiană, hemoragie digestivă, pneumoperitoneu / pneumotorax, reflux gastro-esofagian.

2. Tratamentul chirurgical

Se aplică pacienților tineri sau celor în cazul cărora metodele endoscopice nu au fost eficiente sau au eșuat. Se realizează prin chirurgie clasică abdominală sau laparoscopic, cu eficiență mare, de peste 90%. Refluxul gastro-esofagian poate apărea ca efect secundar al acestei intervenții.

Complicațiile acalaziei

• Pneumonia de aspirație datorată aspirației nocturne a alimentelor care stagnează în esofagul dilatat;
• Scădere ponderală cu deficit de vitamine și minerale;
• Esofagită prin iritația mucoasei gastrice datorată stagnării prelungite a alimentelor la acest nivel, ducând la fermentație bacteriană;
• Important! Acalazia reprezintă un factor de risc pentru apariția cancerului esofagian.

Prognostic

Prognosticul acalaziei este bun, pacienții putând tolera mult timp simptomele, iar tratamentul endoscopic sau chirurgical pot ameliora calitatea vieții.

Acalazia, deși o afecțiune rară, poate avea un impact profund asupra sănătății și calității vieții dacă nu este diagnosticată și tratată la timp. Simptomele acesteia, precum dificultatea de a înghiți sau regurgitările alimentare, nu trebuie ignorate, deoarece pot ascunde o problemă ce poate evolua către complicații serioase, inclusiv riscul de apariție a cancerului esofagian.

Avansurile în diagnostic și tratament oferă astăzi soluții eficiente, de la intervenții endoscopice la tratamente chirurgicale, care pot ameliora semnificativ viața pacienților. Monitorizarea atentă și intervențiile personalizate sunt esențiale pentru a preveni complicațiile și a îmbunătăți prognosticul. Dacă vă confruntați cu astfel de simptome, un consult gastroenterologic prompt poate face diferența. Sănătatea dumneavoastră merită atenție și grijă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Alina Rusu, Medic specialist endocrinolog

În ultimii ani, preocuparea pentru sănătatea hormonală a crescut odată cu descoperirea și înțelegerea disruptorilor endocrini. Aceste substanțe chimice prezente în mod surprinzător în multe dintre produsele pe care le folosim zilnic, pot afecta echilibrul sistemului hormonal și au potențialul de a produce efecte negative semnificative asupra sănătății pe termen lung. Deși sunt dificil de evitat complet, este esențial să știm cum pot influența hormonii și care sunt măsurile prin care ne putem reduce expunerea.

Pe măsură ce devenim mai conștienți de sursele și efectele acestor substanțe, înțelegem și mai bine cum putem face alegeri informate pentru sănătatea noastră și a generațiilor viitoare. Explorarea celor mai comuni disruptori endocrini precum BPA, ftalații, PFAS și dioxinele, ne poate ajuta să recunoaștem riscurile și să identificăm soluții pentru viața de zi cu zi, fie prin alimentație, fie prin produsele de uz casnic.

Disruptorii endocrini sunt substanțe chimice sau combinații de substanțe chimice nenaturale (sintetice) care interferează cu buna funcționare a sistemului endocrin. Disruptorii endocrini pot afecta sinteza hormonilor, transportul acestora către celule, metabolismul și excreția hormonilor. Astfel, aceștia pot mima acțiunea unor hormoni “păcălind” organismul să reacționeze într-un anumit fel, pot bloca legătura dintre hormoni și receptorii lor (fără a se lega de receptori, hormonii nu ajung în celula unde este nevoie de acțiunea lor) sau pot acționa asupra glandelor care vor produce prea mult sau prea puțin hormon.

De ce este atât de important acest subiect în zilele noastre? Pentru că disruptorii endocrini sunt foarte larg răspândiți (practic sunt peste tot în jurul nostru) și pot avea efecte negative inclusiv în doze foarte mici, fără ca noi să ne dăm seama imediat (ca atunci când suferim o intoxicație). Efectele lor negative pot fi ireversibile și reprezintă o îngrijorare pentru generațiile viitoare întrucât sunt prezenți în aer, sol, apă și vor persista o foarte lungă perioadă de timp.

Pot cauza numeroase probleme de sănătate, de la alergii, diabet, boli neurologice, astm bronșic, la afecțiuni mai grave precum cancer, endometrioză, infertilitate. Cei mai afectați de acești disruptori endocrini sunt feții și copiii deoarece organele și sistemele lor sunt în plină dezvoltare.

Endocrine Society (SUA) atrage atenția că din cele peste 85.000 de substanțe nenaturale create de om, se știe cu siguranță că 1.000 sunt disruptori endocrini, însă cel mai probabil sunt mult mai mulți, întrucât nu toate substanțele sintetice create de om au fost testate pentru a afla daca au aceste efecte asupra sistemului endocrin.

Cei mai cunoscuți și răspândiți disruptori endocrini sunt:

• BPA (Bisfenol A) – se găsește în sticlele și cutiile din plastic dur, în stratul care învelește pe interior conservele, capacele de metal, în produse de make-up. Întrucât sugarii au fost foarte expuși la aceste substanțe toxice, unele țări au interzis folosirea bisfenolilor în producerea sticlelor pentru hrănirea sugarilor, iar în prezent se găsesc tot mai multe alternative fără BPA. BPA are efect atât estrogen-like, adică se comportă în organism ca un estrogen (hormon feminin), cât și anti-androgen (blochează sau interferează cu producția hormonului masculin). În plus, față de efectele negative asupra funcției reproductive, BPA pare să aibă și rol mutagen (produce modificări genetice la nivelul ADN-ului) și carcinogen (promovează dezvoltarea cancerului).

• Ftalații – sunt folosiți în principal în produsele de plastic pentru a le face mai flexibile, transparente și durabile, ceea ce îi face extrem de răspândiți. Din păcate, aceștia ajung cu ușurință în apa pe care o bem, în mâncare, în sol, particule minuscule de plastic regăsindu-se în praful exterior și interior pe care inevitabil îl inhalăm. Ftalații se găsesc în pungile nelipsite din cele mai multe case, în periuțele de dinți, în oja de unghii, în jucării, practic aproape în orice obiect de uz casnic din plastic mai moale. Studii epidemiologice au arătat o legătură clară între expunerea la ftalați și infertilitate (atât la femei, cât și la bărbați), alergii, astm, rezistență la insulină, obezitate, diabet zaharat de tip 2, menopauză precoce, sarcini oprite în evoluție, hipertensiune arterială. Se pare că femeile sunt mult mai expuse prin folosirea produselor cosmetice în cantități mai mari. Efectele negative la copii pot fi: pubertate precoce, astm, alergii, probleme de adaptare socială, obezitate, disfuncții tiroidiene sau cancer tiroidian.

• Substanțele polifluoroalchilate și perfluoroalchilate (PFAS) – sunt un grup de substanțe folosite pe scară largă care rămân foarte mult timp în mediu. Sunt foarte greu degradabile, de aceea sunt denumite și “forever chemicals”, adică substanțe chimice eterne. Sunt folosite în fabricarea materialelor ignifuge, a vaselor de bucătărie rezistente la căldura mare sau neaderente (tigăi care nu lipesc), în industria textilă (îmbrăcăminte), în industria prelucrării lemnului (mobilier), în fabricarea ambalajelor, inclusiv cele folosite în alimentație, în creme și produse cosmetice, vopseluri și pesticide. Sunt deja prezente în apă, în sol, înghițite de animale și pești, în corpul uman. Pot cauza infertilitate, boli hepatice, cancere (ex. cancer de rinichi sau testicular), pot crește colesterolul, pot cauza disfuncții tiroidiene, astm bronșic, hipertensiune în timpul sarcinii (pre-eclampsie).

• Dioxinele – sunt substanțe chimice folosite în producerea ierbicidelor, a substanțelor de albire și pot rezulta în urma proceselor de ardere, inclusiv în urma incendiilor de natură sau arderea de gunoaie. Inclusiv fumul de țigară conține dioxine. Se concentrează la nivelul țesutului gras, astfel că ajung în corpul uman prin consumul de carne și produse de origine animală (lactate). Pot determina apariția cancerului, pot afecta sistemul imun, pot afecta fertilitatea.

• Mercurul (metalele grele) – provine din consumul de pește contaminat și fructe de mare. Expunerea constantă la mercur poate induce boli neurologice, hipertensiune (prin afectarea glandelor suprarenale), boli tiroidiene, poate afecta funcția hepatică și fertilitatea.

• Triclosan – folosit în produsele antibacteriene.

Cum putem să ne ferim de efectele nocive ale acestor substanțe?
Deși este dificil să ne protejăm complet, există măsuri pe care putem să le luăm fiecare dintre noi:

• să consumăm alimente cât mai simple, neprocesate sau cât mai puțin procesate, care nu sunt ambalate sau care stau cat mai puțin ambalate. Să scoatem cât mai repede posibil alimentele din ambalajele de plastic. Să nu ținem alimente calde în ambalaje de plastic.

• să consumăm carne și produse lactate din surse sigure, preferabil de la animale crescute în aer liber, hrănite natural, departe de fabrici, orașe și surse de poluare;

• să nu fumăm sau renunțăm la fumat;

• să evităm pe cât posibil folosirea ambalajelor și recipientelor din plastic, să citim etichetele produselor și să le alegem pe cele care nu conțin BPA. Să folosim în schimb recipiente din sticlă, porțelan, inox.

• să nu încălzim alimente în recipiente de plastic și să nu le spălam în mașina de spălat vase;

• să folosim haine din fibre naturale;

• să evităm utilizarea de produse cosmetice cu parfum sintetic, să folosim cât mai puține produse cosmetice și de make-up sau poate să folosim cosmetice organice. Să nu utilizăm odorizante de cameră sub orice formă (bețișoare care se ard, lumânări parfumate, spray-uri cu parfum, parfum pentru textile, etc.)

• să evităm produsele de spălat ce conțin Triclosan;

• să evităm gătirea în vase cu înveliș non-aderent, să le schimbăm mai des sau să le înlocuim cu vase din alte materiale (ex: ceramică);

• să aerisim camerele dimineața, să ștergem praful din cameră des, să aspirăm mai des;

• să evităm conservele de alimente alegând varianta de legume și fructe congelate, fructe și legume uscate;

• să ne spălăm des pe mâini, să spălăm foarte bine alimentele, în special fructele și legumele, eventual evitând coaja lor, acolo unde este posibil.

Măsuri 100% sigure sunt imposibil de implementat într-o viață modernă și activă având în vedere că suntem expuși la aceste substanțe, dar prin adoptarea unor obiceiuri de rutină putem diminua impactul negativ al disruptorilor endocrini. Este util să ne informăm, să citim etichetele produselor, să punem întrebări cu privire la proveniența alimentelor, să fim curioși și vigilenți și să avem grijă de sănătatea noastră.

În concluzie, disruptorii endocrini reprezintă o provocare majoră pentru sănătatea modernă, iar impactul lor poate fi redus printr-o serie de alegeri conștiente în stilul nostru de viață. Deși este imposibil să evităm complet expunerea la aceste substanțe, adoptarea unor mici schimbări, de la selectarea alimentelor și produselor de uz casnic până la evitarea ambalajelor din plastic și a produselor cosmetice sintetice, poate contribui la protejarea sistemului nostru hormonal. Fiind informați și vigilenți, putem sprijini sănătatea noastră și a celor dragi, reducând expunerea la substanțe care pot influența echilibrul hormonal și bunăstarea pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Dr. Delia-Maria Vârlan, Medic specialist endocrinolog

Hipertensiunea arterială (HTA) afectează un procent semnificativ din populația globală, fiind o preocupare medicală majoră în rândul adulților. Deși în majoritatea cazurilor HTA apare fără o cauză specifică, o parte dintre pacienți au hipertensiune secundară unor alte afecțiuni, caz în care abordarea terapeutică trebuie să vizeze în mod direct cauza subiacentă.

Acest articol prezintă situațiile în care este indicat să investigăm prezența unei hipertensiuni secundare, principalele afecțiuni care o pot determina și rolul crucial al medicului endocrinolog în identificarea și gestionarea acestor cazuri.

HTA este cea mai frecvent întâlnită patologie în Europa și SUA, cu o preponderență în populația generală de până la 30-45%, aspect confirmat și în țara noastră în cadrul studiului SEPHAR.

HTA se definește prin valori persistent crescute ale TA sistolice >= 140 mm Hg și/sau ale TA diastolice >= 90 mm Hg. De cele mai multe ori, HTA este primară sau esentială, dar sunt și situații în care HTA este secundară unei alte patologii, iar în aceste cazuri este important să fie diagnosticate pentru ca abordarea terapeutică să fie una corectă. Atunci când hipertensiunea secundară este prezentă, tratamentul se concentrează pe mecanismul care produce creșterea tensiunii și în unele situații când cauza subiacentă poate să fie rezolvată, aceasta poate să ducă la normalizarea valorilor tensionale.

Ghidurile mai recente estimează o prevalență a hipertensiunii secundare de până la 10-35% dintre cazurile de HTA.

Când trebuie făcut un screening de HTA secundară?

Nu toți pacienții cu hipertensiune trebuie să fie investigați pentru cauze secundare, dar în situații specifice identificate de medicul de familie, medicul cardiolog sau medicul internist, sunt necesare o serie de consultații și investigații suplimentare.

Astfel, suspiciunea pentru o cauză secundară a hipertensiunii este crescută când: debutul hipertensiunii se petrece în copilărie sau la o vârstă tânără (înainte de 40 ani), în cazul persoanelor cu istoric familial de hipertensiune la vârstă tânără sau istoric de accident vascular cerebral înainte de 40 ani, se declanșează brusc, tensiunea arterială nu este controlată cu tratament sau tensiunea anterior controlată cu tratament se agravează brusc, există urgențe hipertensive sau semne clinice sau paraclinice sugestive pentru cauze secundare.

Principalele cauze de hipertensiune arterială secundară:

– Hipertensiunea arterială de origine endocrină;
– Hipertensiunea arterială de cauză renală: renovasculară sau renoparenchimatoasă;
– Sindromul de apnee de somn;
– Coarctația de aortă;
– Hipertensiunea de cauză medicamentoasă: contraceptive orale combinate, agenți chimioterapici (gemcitabina), agenti de deprivare a androgenilor (abirateron), antiinflamatoare nesteroidiene, suplimente alimentare (extractul de lemn dulce).

De ce este important consultul endocrinologic și care sunt principalele cauze de hipertensiune secundară endocrină

Medicul endocrinolg consultă pacientul, obține informații despre debutul bolii și răspunsul la tratamentul administrat anterior, iar în urma anamnezei și a examenului obiectiv stabilește dozările hormonale necesare excluderii patologiei endocrine. Principalele afecțiuni endocrine care se asociază cu hipertensiunea arterială sunt următoarele:

– Hiperaldosteronismul primar;
– Paragangliomul adrenal;
– Sindromul Cushing;
– Hipotiroidismul;
– Hipertiroidismul;
– Hiperparatiroidismul;
– Acromegalia.

Hiperaldosteronismul primar (5-15% din cazurile de HTA) reprezintă un grup de afecțiuni caracterizate printr-un exces de hormoni mineralocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Un argument concludent pentru realizarea unui screening precoce și aplicarea unui tratament cât mai corect pentru hipertensiune arterială în această situație, este faptul că la aceleași valori ale tensiunii arteriale, afectarea de organe țintă cu complicații precum infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, aritmie, sunt mult mai frecvent întâlnite când substratul este un exces de aldosteron. Semnele clinice care atrag atenția sunt: slăbiciunea musculară, crampele, palpitațiile, eliminarea abundentă de urină, setea excesivă. Pentru screening se recomandă dozarea aldosteronului seric și a concentrației reninei plasmatice cu calcularea raportului dintre acestea, însă este important ca pacienții să respecte anumite condiții pentru ca interpretarea să fie corectă. Astfel, se recomandă recoltarea matinală după 2 ore de stat în ortostatism și 5-15 minute de stat așezat, cu o dietă normal sodată, cu valoarea potasiului seric mai mare de 4 mmol/l, iar pentru femeile de vârstă reproductivă este important să fie în prima parte a ciclului menstrual, de preferat zilele 3-5. Totodată, sunt o serie de medicamente care interferă cu dozarea (Spironolactonă, Eplerenonă, Amilorid, Triamteren, diureticele de ansă și diureticele tiazidice) și de aceea ideal este ca screeningul să se facă anterior inițierii tratamentului antihipertensiv sau pacientul să fie tratat cu medicamente permise (Doxazosin, Verapamil slow release). Screeningul pozitiv este urmat de testele de confirmare, iar tratamentul poate să fie medicamentos sau chirurgical, în funcție de particularitatea fiecărui caz.

Paragangliomul adrenal sau feocromocitomul, este o cauză mult mai rară de hipertensiune arterială secundară endocrină, asociată cu secreție de hormoni catecolaminici. Semnele clinice care atrag atenția sunt mai ales crizele paroxistice de hipertensiune, cu cefalee, palpitații și transpirații excesive. Pentru screening se dozează metanefrinele și normetanefrinele serice sau urinare. Pentru metanefrinele serice se recomandă recoltarea după 30 minute stat în decubit dorsal, liniștit, cu evitarea situațiilor cauzatoare de stres. Pentru dozarea urinară este necesară colectarea urinii timp de 24 ore. Screeningul pozitiv este urmat de imagistică de confirmare și localizare, iar tratamentul este chirurgical, cu pregatire specifică preoperator.

Sindromul Cushing reprezintă o serie de afecțiuni cauzate de excesul de hormoni glucocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Prevalența sindromului Cushing în cadrul populației hipertensive este de pană la 1% din cazuri. Este important de exclus totuși și sindromul Cushing iatrogen, adică cel datorat administrării hormonilor glucocorticoizi pentru indicațiile terapeutice ale acestora în cadrul altor patologii, aceasta fiind de fapt cea mai frecvent întâlnită formă de Cushing. Semnele clinice sugestive pentru sindromul Cushing sunt: obezitatea faciotronculară, vergeturile roșu-violet la nivel abdominal / brațe / coapse, facies pletoric, slăbiciune musculară proximală, acnee, pilozitate excesivă. Pacienții cu sindrom Cushing pot dezvolta nu doar hipertensiune arterială secundară, ci și diabet zaharat secundar endocrin, sindrom metabolic, osteoporoză secundară, infertilitate. Este important de identificat și tratat deoarece mortalitatea asociată sindromului Cushing este estimată ca fiind de 4 ori mai mare comparativ cu populația de aceeași vârstă și sex. Pentru screening medicul endocrinolog recomandă fie dozarea cortizolului liber urinar, fie dozarea cortizolului salivar, fie dozarea cortizolului seric la ora 08:00 după ce anterior cu o seară pacientul a administrat 1 miligram Dexametazonă. Se vor efectua ulterior teste de confirmare și examen imagistic de localizare a leziunii, în principiu examen imagistic hipofizar sau pentru vizualizarea glandelor suprarenale.

În funcție de forma clinică, tratamentul chirurgical se poate asocia cu radioterapie sau tratament medicamentos pentru controlul bolii.

Afecțiunile glandei tiroide cu insuficiența hormonilor tiroidieni sau excesul acestora se asociază cu o prevalență mai crescută a tensiunii arteriale astfel: hipotiroidismul se asociază cu creșterea tensiunii arteriale diastolice, iar tireotoxicoza cu creșterea tensiunii arteriale sistolice. Disfuncțiile glandei tiroide sunt ușor de diagnosticat prin dozarea hormonului de stimulare a tiroidei precum și a hormonilor tiroidieni (TSH, T3, FT4). Semnele clinice de hipotiroidism apar în formele avansate de boală și printre acestea se numară: oboseala, toleranța scăzută la frig, constipația, afectarea memoriei, ușor câștig ponderal. Dimpotrivă, în tireotoxicoză pacienții au palpitatii cu ritm rapid, insomnie, agitație, scădere ponderală cu apetit crescut, tranzit intestinal accelerat. În hipotiroidism tratamentul este medicamentos prin substituția cu hormoni tiroidieni (Levotiroxină). În hipertiroidism tratamentul diferă în funcție de forma clinică: poate să fie medicamentos, radioiodoterapie sau tratament chirurgical.

Acromegalia se caracterizează prin exces de hormon de creștere, hormon secretat în mod normal de la nivelul glandei hipofize. Dacă excesul survine la copil boala se numește gigantism și asociază statură înaltă. La adult semnele clinice sunt lățirea extremităților cu schimbarea numărului la încalțăminte, lărgirea piramidei nazale, tegumente îngroșate, seboreice, acnee, artralgii, artroze, malocluzie dentară, cefalee. Pe lângă toate acestea, pacienții cu acromegalie au și un risc crescut metabolic, risc mai mare de diabet zaharat secundar, osteoporoză, risc neoplazic, sindrom de apnee în somn. Screeningul pentru acromegalie se face prin dozarea efectorului periferic al hormonului de creștere (IGF1) care va avea valori crescute pentru vârstă și sex. Pentru confirmare este necesar un test dinamic în care pacientul primește glucoză oral, iar măsurarea hormonului de creștere indică lipsa de supresie a acestuia. Urmează diagnosticul imagistic cu ajutorul RMN hipofizar. Tratamentul este chirurgical, medicamentos sau prin radioterapie.

Hiperparatiroidismul este un sindrom clinic caracterizat prin secreție excesivă de parathormon, secretat în general de la nivelul unui adenom de glandă paratiroidă, în absența stimulării prin hipocalcemie. În formele avansate cresc valorile calcemiei și apar: încetinirea tranzitului intestinal, litiaza renală, declinul funcției renale, osteoporoza sau complicațiile acesteia (fracturile de fragilitate). Pe lângă toate acestea, hipertensiunea arterială este frecvent întâlnită la pacienții cu hiperparatiroidism primar, chiar și în formele ușoare de boală. Diagnosticul se poate pune prin analize de laborator, iar pentru localizarea adenomului secretant se pot indica investigații suplimentare precum: ecografia cervicală anterioară, scintigrafia de glande paratiroide, examenul computer tomograf (CT). Tratamentul este chirurgical.

În practica curentă ne întâlnim frecvent cu necesitatea excluderii cauzelor de HTA secundară endocrină și este bine să fie așa, pentru că dacă HTA esențială se consideră incurabilă și necesită tratament toată viața, depistarea precoce și tratamentul adecvat al unei cauze subiacente endocrine poate duce în anumite situații la remisia HTA.

Identificarea și tratarea cauzelor de hipertensiune arterială secundară pot oferi pacienților șansa unui management mai eficient al tensiunii arteriale și, în anumite cazuri, chiar posibilitatea de a reduce sau elimina necesitatea tratamentului cronic. Evaluarea atentă a fiecărui pacient, corelată cu tehnicile moderne de diagnostic și colaborarea interdisciplinară, poate contribui la reducerea riscului de complicații severe precum afecțiuni cardiovasculare și accident vascular cerebral. Abordarea individualizată și informarea pacienților cu privire la factorii de risc și la semnele de avertizare joacă un rol esențial în menținerea unui control optim al tensiunii arteriale și îmbunătățirea calității vieții pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Maria Martac, Consultant în nutriție

Fibrele alimentare joacă un rol esențial în menținerea sănătății organismului, având o influență semnificativă asupra funcționării sistemului digestiv și nu numai. Deși adesea sunt asociate în principal cu prevenirea constipației, beneficiile lor depășesc cu mult acest aspect. Fibrele contribuie la sănătatea inimii, la reglarea nivelului de zahăr din sânge și chiar la menținerea unei greutăți optime. Într-o alimentație echilibrată, fibrele susțin un tranzit intestinal sănătos, dar și alte procese fiziologice esențiale.

În acest context, este important să înțelegem diferențele dintre tipurile de fibre alimentare și modul în care acestea acționează în organism. Fibrele solubile și insolubile au efecte distincte asupra sănătății noastre, iar integrarea ambelor în dietă poate aduce beneficii multiple. De asemenea, prebioticele joacă un rol important în susținerea florei intestinale, contribuind la îmbunătățirea sănătății generale a tractului digestiv. Astfel, un aport adecvat de fibre devine o componentă fundamentală a unei diete sănătoase.

Beneficiile pentru sănătate ale consumului de fibre alimentare sunt multiple, cel mai cunoscut fiind cel legat de evitarea constipației si asigurarea unui tranzit intestinal normal. Este important să mâncam constant multe fibre pentru a ne proteja inima, intestinul și pentru a ne îmbunătăți multe alte procese fiziologice.

Există două tipuri de fibre alimentare:solubile și insolubile. Fibrele dietetice nu pot fi digerate sau absorbite, astfel încât el trec prin stomac, prin intestinul subțire și prin colon în mare parte intacte, nedegradate.

– Fibrele solubile se dizolvă în apă și formează un material asemănător unui gel care ajută la modularea nivelului de glucoză și la scăderea colesterolului din sânge, conform Clinicii Mayo.

Putem obține fibre solubile consumând: ovăz, mazăre, fasole, morcovi, mere cu coajă, orz, fibre de psyllium (un supliment de pudră de mazăre).

– Fibrele insolubile în schimb, aduc beneficii majore în special celor care suferă de constipație sau au scaune neregulate, deoarece ajută reziduurile să se miște mai repede prin sistemul digestiv și reglează astfel tranzitul intestinal.

Fibrele insolubile se găsesc în alimente precum: făină de grâu integral, tărâțe de grâu,  fasole,  anumite legume (cum ar fi conopida, fasolea verde și cartofii), nuci.

Unele fibre solubile au un beneficiu suplimentar, acela de a fi prebiotice intestinale.

– Prebioticele pot ajuta bacteriile benefice din intestinul nostru să se înmulțescă și pot îmbunătăți sănătatea tractului gastro-intestinal, sporind potențialul de asimilare al ionilor de calciu în organism, conform Academiei de Nutriție și Dietetică.

Putem include mai multe prebiotice în dieta noastră consumând mai multe fructe, legume și cereale integrale

ex. banane, ceapă, praz, usturoi, sparanghel, anghinare, fasole și orz

În afara binecunoscutului rol în tratarea și prevenirea constipației, consumul de fibre alimentare aduce mult mai multe beneficii:

• Fibrele solubile, cum sunt cele prezente în fasole sau ovăz, pot ajuta la scăderea nivelului total al colesterolului din sânge prin scăderea colesterolului „rău” (LDL), conform Clinicii Mayo. În plus, alimentele bogate în fibre pot aduce beneficii inimii, cum ar fi prin reducerea tensiunii arteriale și a inflamației vaselor de sânge.
• Alimentele bogate în fibre ne fac să ne simțim sătui mai repede și pentru mai mult timp decât alimentele procesate și astfel mâncăm mai puțin, evitând supraponderabilitatea.
• Consumul unei cantități suficiente de fibre este asociat cu un risc redus de diabet de tip 2, potrivit unei meta-analize din februarie 2014 a unor studii potențiale publicate în Jurnalul European de Epidemiologie. Creșterea aportului de fibre poate ajuta la reglarea nivelului de zahăr din sânge și al insulinei, ceea ce duce la o energie constantă și echilibrată.

În general, femeile ar trebui să consume 25 de grame de fibre pe zi, iar bărbații 35-40 de grame zilnic, distribuite in diferite porții de mâncare:

• 2 porții zilnice de cereale integrale
• 1-2 porții zilnice de fructe
• 1-2 porții zilnice de legume
• 1-2 porții săptămânale de nuci, semințe și leguminoase.

Este de reținut că unele diete restrictive pot limita numărul de alimente bogate în fibre recomandate pentru consum, așa că trebuie consultat medicul înainte de a începe o astfel de dietă.

În concluzie, consumul adecvat de fibre alimentare este esențial pentru menținerea unui sistem digestiv sănătos și pentru prevenirea diverselor afecțiuni precum constipația, bolile cardiovasculare sau diabetul de tip 2. Integrarea alimentelor bogate în fibre solubile și insolubile, precum cerealele integrale, legumele, fructele și leguminoasele, nu doar că ajută la reglarea tranzitului intestinal, dar contribuie și la menținerea unei greutăți optime și la îmbunătățirea sănătății generale. Pentru a beneficia pe deplin de proprietățile lor, este important să adoptăm o dietă variată și echilibrată care să includă surse naturale de fibre și să asigurăm o hidratare corespunzătoare. Sănătatea începe din farfurie, iar fibrele alimentare sunt un aliat de nădejde în acest proces.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.