Categorie: Articole Medicale

Autor: Dr. Delia-Maria Vârlan, Medic specialist endocrinolog

Hipertensiunea arterială (HTA) afectează un procent semnificativ din populația globală, fiind o preocupare medicală majoră în rândul adulților. Deși în majoritatea cazurilor HTA apare fără o cauză specifică, o parte dintre pacienți au hipertensiune secundară unor alte afecțiuni, caz în care abordarea terapeutică trebuie să vizeze în mod direct cauza subiacentă.

Acest articol prezintă situațiile în care este indicat să investigăm prezența unei hipertensiuni secundare, principalele afecțiuni care o pot determina și rolul crucial al medicului endocrinolog în identificarea și gestionarea acestor cazuri.

HTA este cea mai frecvent întâlnită patologie în Europa și SUA, cu o preponderență în populația generală de până la 30-45%, aspect confirmat și în țara noastră în cadrul studiului SEPHAR.

HTA se definește prin valori persistent crescute ale TA sistolice >= 140 mm Hg și/sau ale TA diastolice >= 90 mm Hg. De cele mai multe ori, HTA este primară sau esentială, dar sunt și situații în care HTA este secundară unei alte patologii, iar în aceste cazuri este important să fie diagnosticate pentru ca abordarea terapeutică să fie una corectă. Atunci când hipertensiunea secundară este prezentă, tratamentul se concentrează pe mecanismul care produce creșterea tensiunii și în unele situații când cauza subiacentă poate să fie rezolvată, aceasta poate să ducă la normalizarea valorilor tensionale.

Ghidurile mai recente estimează o prevalență a hipertensiunii secundare de până la 10-35% dintre cazurile de HTA.

Când trebuie făcut un screening de HTA secundară?

Nu toți pacienții cu hipertensiune trebuie să fie investigați pentru cauze secundare, dar în situații specifice identificate de medicul de familie, medicul cardiolog sau medicul internist, sunt necesare o serie de consultații și investigații suplimentare.

Astfel, suspiciunea pentru o cauză secundară a hipertensiunii este crescută când: debutul hipertensiunii se petrece în copilărie sau la o vârstă tânără (înainte de 40 ani), în cazul persoanelor cu istoric familial de hipertensiune la vârstă tânără sau istoric de accident vascular cerebral înainte de 40 ani, se declanșează brusc, tensiunea arterială nu este controlată cu tratament sau tensiunea anterior controlată cu tratament se agravează brusc, există urgențe hipertensive sau semne clinice sau paraclinice sugestive pentru cauze secundare.

Principalele cauze de hipertensiune arterială secundară:

– Hipertensiunea arterială de origine endocrină;
– Hipertensiunea arterială de cauză renală: renovasculară sau renoparenchimatoasă;
– Sindromul de apnee de somn;
– Coarctația de aortă;
– Hipertensiunea de cauză medicamentoasă: contraceptive orale combinate, agenți chimioterapici (gemcitabina), agenti de deprivare a androgenilor (abirateron), antiinflamatoare nesteroidiene, suplimente alimentare (extractul de lemn dulce).

De ce este important consultul endocrinologic și care sunt principalele cauze de hipertensiune secundară endocrină

Medicul endocrinolg consultă pacientul, obține informații despre debutul bolii și răspunsul la tratamentul administrat anterior, iar în urma anamnezei și a examenului obiectiv stabilește dozările hormonale necesare excluderii patologiei endocrine. Principalele afecțiuni endocrine care se asociază cu hipertensiunea arterială sunt următoarele:

– Hiperaldosteronismul primar;
– Paragangliomul adrenal;
– Sindromul Cushing;
– Hipotiroidismul;
– Hipertiroidismul;
– Hiperparatiroidismul;
– Acromegalia.

Hiperaldosteronismul primar (5-15% din cazurile de HTA) reprezintă un grup de afecțiuni caracterizate printr-un exces de hormoni mineralocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Un argument concludent pentru realizarea unui screening precoce și aplicarea unui tratament cât mai corect pentru hipertensiune arterială în această situație, este faptul că la aceleași valori ale tensiunii arteriale, afectarea de organe țintă cu complicații precum infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, aritmie, sunt mult mai frecvent întâlnite când substratul este un exces de aldosteron. Semnele clinice care atrag atenția sunt: slăbiciunea musculară, crampele, palpitațiile, eliminarea abundentă de urină, setea excesivă. Pentru screening se recomandă dozarea aldosteronului seric și a concentrației reninei plasmatice cu calcularea raportului dintre acestea, însă este important ca pacienții să respecte anumite condiții pentru ca interpretarea să fie corectă. Astfel, se recomandă recoltarea matinală după 2 ore de stat în ortostatism și 5-15 minute de stat așezat, cu o dietă normal sodată, cu valoarea potasiului seric mai mare de 4 mmol/l, iar pentru femeile de vârstă reproductivă este important să fie în prima parte a ciclului menstrual, de preferat zilele 3-5. Totodată, sunt o serie de medicamente care interferă cu dozarea (Spironolactonă, Eplerenonă, Amilorid, Triamteren, diureticele de ansă și diureticele tiazidice) și de aceea ideal este ca screeningul să se facă anterior inițierii tratamentului antihipertensiv sau pacientul să fie tratat cu medicamente permise (Doxazosin, Verapamil slow release). Screeningul pozitiv este urmat de testele de confirmare, iar tratamentul poate să fie medicamentos sau chirurgical, în funcție de particularitatea fiecărui caz.

Paragangliomul adrenal sau feocromocitomul, este o cauză mult mai rară de hipertensiune arterială secundară endocrină, asociată cu secreție de hormoni catecolaminici. Semnele clinice care atrag atenția sunt mai ales crizele paroxistice de hipertensiune, cu cefalee, palpitații și transpirații excesive. Pentru screening se dozează metanefrinele și normetanefrinele serice sau urinare. Pentru metanefrinele serice se recomandă recoltarea după 30 minute stat în decubit dorsal, liniștit, cu evitarea situațiilor cauzatoare de stres. Pentru dozarea urinară este necesară colectarea urinii timp de 24 ore. Screeningul pozitiv este urmat de imagistică de confirmare și localizare, iar tratamentul este chirurgical, cu pregatire specifică preoperator.

Sindromul Cushing reprezintă o serie de afecțiuni cauzate de excesul de hormoni glucocorticoizi secretați de la nivelul glandei suprarenale. Prevalența sindromului Cushing în cadrul populației hipertensive este de pană la 1% din cazuri. Este important de exclus totuși și sindromul Cushing iatrogen, adică cel datorat administrării hormonilor glucocorticoizi pentru indicațiile terapeutice ale acestora în cadrul altor patologii, aceasta fiind de fapt cea mai frecvent întâlnită formă de Cushing. Semnele clinice sugestive pentru sindromul Cushing sunt: obezitatea faciotronculară, vergeturile roșu-violet la nivel abdominal / brațe / coapse, facies pletoric, slăbiciune musculară proximală, acnee, pilozitate excesivă. Pacienții cu sindrom Cushing pot dezvolta nu doar hipertensiune arterială secundară, ci și diabet zaharat secundar endocrin, sindrom metabolic, osteoporoză secundară, infertilitate. Este important de identificat și tratat deoarece mortalitatea asociată sindromului Cushing este estimată ca fiind de 4 ori mai mare comparativ cu populația de aceeași vârstă și sex. Pentru screening medicul endocrinolog recomandă fie dozarea cortizolului liber urinar, fie dozarea cortizolului salivar, fie dozarea cortizolului seric la ora 08:00 după ce anterior cu o seară pacientul a administrat 1 miligram Dexametazonă. Se vor efectua ulterior teste de confirmare și examen imagistic de localizare a leziunii, în principiu examen imagistic hipofizar sau pentru vizualizarea glandelor suprarenale.

În funcție de forma clinică, tratamentul chirurgical se poate asocia cu radioterapie sau tratament medicamentos pentru controlul bolii.

Afecțiunile glandei tiroide cu insuficiența hormonilor tiroidieni sau excesul acestora se asociază cu o prevalență mai crescută a tensiunii arteriale astfel: hipotiroidismul se asociază cu creșterea tensiunii arteriale diastolice, iar tireotoxicoza cu creșterea tensiunii arteriale sistolice. Disfuncțiile glandei tiroide sunt ușor de diagnosticat prin dozarea hormonului de stimulare a tiroidei precum și a hormonilor tiroidieni (TSH, T3, FT4). Semnele clinice de hipotiroidism apar în formele avansate de boală și printre acestea se numară: oboseala, toleranța scăzută la frig, constipația, afectarea memoriei, ușor câștig ponderal. Dimpotrivă, în tireotoxicoză pacienții au palpitatii cu ritm rapid, insomnie, agitație, scădere ponderală cu apetit crescut, tranzit intestinal accelerat. În hipotiroidism tratamentul este medicamentos prin substituția cu hormoni tiroidieni (Levotiroxină). În hipertiroidism tratamentul diferă în funcție de forma clinică: poate să fie medicamentos, radioiodoterapie sau tratament chirurgical.

Acromegalia se caracterizează prin exces de hormon de creștere, hormon secretat în mod normal de la nivelul glandei hipofize. Dacă excesul survine la copil boala se numește gigantism și asociază statură înaltă. La adult semnele clinice sunt lățirea extremităților cu schimbarea numărului la încalțăminte, lărgirea piramidei nazale, tegumente îngroșate, seboreice, acnee, artralgii, artroze, malocluzie dentară, cefalee. Pe lângă toate acestea, pacienții cu acromegalie au și un risc crescut metabolic, risc mai mare de diabet zaharat secundar, osteoporoză, risc neoplazic, sindrom de apnee în somn. Screeningul pentru acromegalie se face prin dozarea efectorului periferic al hormonului de creștere (IGF1) care va avea valori crescute pentru vârstă și sex. Pentru confirmare este necesar un test dinamic în care pacientul primește glucoză oral, iar măsurarea hormonului de creștere indică lipsa de supresie a acestuia. Urmează diagnosticul imagistic cu ajutorul RMN hipofizar. Tratamentul este chirurgical, medicamentos sau prin radioterapie.

Hiperparatiroidismul este un sindrom clinic caracterizat prin secreție excesivă de parathormon, secretat în general de la nivelul unui adenom de glandă paratiroidă, în absența stimulării prin hipocalcemie. În formele avansate cresc valorile calcemiei și apar: încetinirea tranzitului intestinal, litiaza renală, declinul funcției renale, osteoporoza sau complicațiile acesteia (fracturile de fragilitate). Pe lângă toate acestea, hipertensiunea arterială este frecvent întâlnită la pacienții cu hiperparatiroidism primar, chiar și în formele ușoare de boală. Diagnosticul se poate pune prin analize de laborator, iar pentru localizarea adenomului secretant se pot indica investigații suplimentare precum: ecografia cervicală anterioară, scintigrafia de glande paratiroide, examenul computer tomograf (CT). Tratamentul este chirurgical.

În practica curentă ne întâlnim frecvent cu necesitatea excluderii cauzelor de HTA secundară endocrină și este bine să fie așa, pentru că dacă HTA esențială se consideră incurabilă și necesită tratament toată viața, depistarea precoce și tratamentul adecvat al unei cauze subiacente endocrine poate duce în anumite situații la remisia HTA.

Identificarea și tratarea cauzelor de hipertensiune arterială secundară pot oferi pacienților șansa unui management mai eficient al tensiunii arteriale și, în anumite cazuri, chiar posibilitatea de a reduce sau elimina necesitatea tratamentului cronic. Evaluarea atentă a fiecărui pacient, corelată cu tehnicile moderne de diagnostic și colaborarea interdisciplinară, poate contribui la reducerea riscului de complicații severe precum afecțiuni cardiovasculare și accident vascular cerebral. Abordarea individualizată și informarea pacienților cu privire la factorii de risc și la semnele de avertizare joacă un rol esențial în menținerea unui control optim al tensiunii arteriale și îmbunătățirea calității vieții pe termen lung.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Maria Martac, Consultant în nutriție

Fibrele alimentare joacă un rol esențial în menținerea sănătății organismului, având o influență semnificativă asupra funcționării sistemului digestiv și nu numai. Deși adesea sunt asociate în principal cu prevenirea constipației, beneficiile lor depășesc cu mult acest aspect. Fibrele contribuie la sănătatea inimii, la reglarea nivelului de zahăr din sânge și chiar la menținerea unei greutăți optime. Într-o alimentație echilibrată, fibrele susțin un tranzit intestinal sănătos, dar și alte procese fiziologice esențiale.

În acest context, este important să înțelegem diferențele dintre tipurile de fibre alimentare și modul în care acestea acționează în organism. Fibrele solubile și insolubile au efecte distincte asupra sănătății noastre, iar integrarea ambelor în dietă poate aduce beneficii multiple. De asemenea, prebioticele joacă un rol important în susținerea florei intestinale, contribuind la îmbunătățirea sănătății generale a tractului digestiv. Astfel, un aport adecvat de fibre devine o componentă fundamentală a unei diete sănătoase.

Beneficiile pentru sănătate ale consumului de fibre alimentare sunt multiple, cel mai cunoscut fiind cel legat de evitarea constipației si asigurarea unui tranzit intestinal normal. Este important să mâncam constant multe fibre pentru a ne proteja inima, intestinul și pentru a ne îmbunătăți multe alte procese fiziologice.

Există două tipuri de fibre alimentare:solubile și insolubile. Fibrele dietetice nu pot fi digerate sau absorbite, astfel încât el trec prin stomac, prin intestinul subțire și prin colon în mare parte intacte, nedegradate.

– Fibrele solubile se dizolvă în apă și formează un material asemănător unui gel care ajută la modularea nivelului de glucoză și la scăderea colesterolului din sânge, conform Clinicii Mayo.

Putem obține fibre solubile consumând: ovăz, mazăre, fasole, morcovi, mere cu coajă, orz, fibre de psyllium (un supliment de pudră de mazăre).

– Fibrele insolubile în schimb, aduc beneficii majore în special celor care suferă de constipație sau au scaune neregulate, deoarece ajută reziduurile să se miște mai repede prin sistemul digestiv și reglează astfel tranzitul intestinal.

Fibrele insolubile se găsesc în alimente precum: făină de grâu integral, tărâțe de grâu,  fasole,  anumite legume (cum ar fi conopida, fasolea verde și cartofii), nuci.

Unele fibre solubile au un beneficiu suplimentar, acela de a fi prebiotice intestinale.

– Prebioticele pot ajuta bacteriile benefice din intestinul nostru să se înmulțescă și pot îmbunătăți sănătatea tractului gastro-intestinal, sporind potențialul de asimilare al ionilor de calciu în organism, conform Academiei de Nutriție și Dietetică.

Putem include mai multe prebiotice în dieta noastră consumând mai multe fructe, legume și cereale integrale

ex. banane, ceapă, praz, usturoi, sparanghel, anghinare, fasole și orz

În afara binecunoscutului rol în tratarea și prevenirea constipației, consumul de fibre alimentare aduce mult mai multe beneficii:

• Fibrele solubile, cum sunt cele prezente în fasole sau ovăz, pot ajuta la scăderea nivelului total al colesterolului din sânge prin scăderea colesterolului „rău” (LDL), conform Clinicii Mayo. În plus, alimentele bogate în fibre pot aduce beneficii inimii, cum ar fi prin reducerea tensiunii arteriale și a inflamației vaselor de sânge.
• Alimentele bogate în fibre ne fac să ne simțim sătui mai repede și pentru mai mult timp decât alimentele procesate și astfel mâncăm mai puțin, evitând supraponderabilitatea.
• Consumul unei cantități suficiente de fibre este asociat cu un risc redus de diabet de tip 2, potrivit unei meta-analize din februarie 2014 a unor studii potențiale publicate în Jurnalul European de Epidemiologie. Creșterea aportului de fibre poate ajuta la reglarea nivelului de zahăr din sânge și al insulinei, ceea ce duce la o energie constantă și echilibrată.

În general, femeile ar trebui să consume 25 de grame de fibre pe zi, iar bărbații 35-40 de grame zilnic, distribuite in diferite porții de mâncare:

• 2 porții zilnice de cereale integrale
• 1-2 porții zilnice de fructe
• 1-2 porții zilnice de legume
• 1-2 porții săptămânale de nuci, semințe și leguminoase.

Este de reținut că unele diete restrictive pot limita numărul de alimente bogate în fibre recomandate pentru consum, așa că trebuie consultat medicul înainte de a începe o astfel de dietă.

În concluzie, consumul adecvat de fibre alimentare este esențial pentru menținerea unui sistem digestiv sănătos și pentru prevenirea diverselor afecțiuni precum constipația, bolile cardiovasculare sau diabetul de tip 2. Integrarea alimentelor bogate în fibre solubile și insolubile, precum cerealele integrale, legumele, fructele și leguminoasele, nu doar că ajută la reglarea tranzitului intestinal, dar contribuie și la menținerea unei greutăți optime și la îmbunătățirea sănătății generale. Pentru a beneficia pe deplin de proprietățile lor, este important să adoptăm o dietă variată și echilibrată care să includă surse naturale de fibre și să asigurăm o hidratare corespunzătoare. Sănătatea începe din farfurie, iar fibrele alimentare sunt un aliat de nădejde în acest proces.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: dr. Alexandra Vlad, Medic specialist gastroenterolog

Chisturile pancreatice sunt formațiuni relativ rare, însă odată depistate, ele necesită o abordare atentă și specializată. În ultimii ani, datorită progreselor tehnologice în imagistică, aceste chisturi au fost identificate mai frecvent, ridicând întrebarea crucială dacă prezintă un risc malign sau nu. Determinarea tipului de chist și potențialul său de a se transforma malign este esențială pentru a stabili dacă este necesară monitorizarea regulată sau intervenția chirurgicală.

Chisturile pancreatice sunt modificări relativ rare ale pancreasului ce reprezintă 10% din formațiunile pancreatice cu risc de creștere și transformare malignă. Ele sunt însă mult mai ușor de depistat odată cu creșterea accesibilității la ecografie, examene de rezonanță magnetică sau computer tomograf.

Odată descoperite, aceste chisturi pancreatice trebuie foarte bine caracterizate pentru a se putea adresa problema principală: sunt aceste chisturi maligne sau benigne? Pe cât de simplă este întrebarea, pe atât de complex este răspunsul. Deși aceste chisturi pot fi foarte asemănătoare atât în imagistica simplă de tip ecografie, cât și în cea superioară de tip IRM sau CT, celulele care le alcătuiesc sunt de multiple feluri, iar evoluția lor este diferită. Pentru o înțelegere mai ușoară, aceste chisturi pot fi de mai multe tipuri:

– epitelial neoplazice (neoplasmul mucinos intrapapilar de toate felurile sau IPMN-ul): neoplasmul mucinos chistic, neoplasmul seros chistic, adenocarcinomul seros chistic, tumori neuroendocrine chistice, hamartomul chistic, teratomul chistic, chistadenomul de celulă acinara, carcinomul chistic de celulă acinara, neoplasmul solid pseudopapilar, chistul epidermoid accesoriu splenic, adenocarcinomul chistic ductal, pancreatoblastomul chistic sau neoplasmul epitelial chistic metastatic;
– epitelial non neoplazice: chistul limfoepitelial, chistul mucinos non neoplazic, chistul de retenție, chistul periampular duodenal, chistul endometrial sau chistul congenital;
– non epitelial neoplazice: limfangiomul sau sarcomul;
– non epitelial non neoplazice: chistul parazitic sau pseudochistul pancreatic, aici cuvântul neoplazic având rolul de a sublinia faptul că aceste chisturi pot crește și se pot transforma malign, dar nu reprezintă un diagnostic de cancer în sine la debut.

Rolul medicului gastroenterolog este să încadreze cu o siguranță cât mai mare formațiunea chistică depistată în una din cele 4 categorii menționate mai devreme. Asta presupune, desigur, recomandarea de analize de rutină, dar și a unor analize mai aparte precum markeri pancreatici și markeri tumorali, în speță CA19-9. Concomitent, se va efectua un exemen de imagistică superioară, fie de rezonanță magnetică cu secvență de colangiopancreatoRMN (o examinare amănunțită, noninvazivă, noniradiantă, special desemnată pentru a evalua pancreasul și căile biliare), fie dacă există o contraindicație pentru acest tip de examinare (de exemplu tije metalice, pacemaker) se poate înlocui cu imagine de computer tomograf cu substanță de contrast, având rezultate asemănătoare. În funcție de rezultatele examenelor menționate, medicul gastroenterolog poate sugera adiția de examen ecoendoscopic cu sau fără substanță de contrast sau cu efectuare de puncție aspirativă pe ac fin, pentru a obține importante caracterizări ale formațiunii chistice legate de morfologie (diametru, forma peretelui, existența de noduli în perete sau de fragmente tari în interiorul lichidului chistic, dilatarea căii principale de drenaj pancreatic) și informații legate de celularitate și compoziția lichidului (dacă situația impune și puncție aspirație).

Toate aceste elemente vor duce la un diagnostic clar al tipului de chist pancreatic care va dicta felul în care va fi abordat. Deoarece unele chisturi pancreatice pot avea celule maligne sau se pot transforma malign în timp, s-a concluzionat că, odată descoperite, aceste chisturi trebuie evaluate exhaustiv și unele vor primi și recomandare de tratament, nu doar monitorizare. Din păcate, nu există tratament medicamentos pentru chisturile pancreatice, singura abordare pentru a fi înlăturate fiind intervenția chirurgicală.

Cum decidem între tratament chirurgical sau urmărire și cum arată această urmărire?

Ne ghidăm după dimensiunea lui:
1. sub 1 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) la 2 ani x 4 controale succesive, cu posibilitatea de a crește intervalul dintre investigații dacă mărimea rămâne neschimbată sau de a micșora intervalul și de a adăuga ecoendoscopie cu puncție aspirativă la 6 luni dacă acesta a crescut cu peste 3 mm/an. Ulterior se reevaluează imagistic cu IRM la 1 an sau se revine la intervalul inițial de 2 ani dacă creșterea stagnează.
2. între 1 și 2 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) anual x 3 controale succesive, cu posibilitatea de a crește intervalul dacă mărimea rămâne neschimbată sau de a micșora intervalul și de a adauga ecoendoscopie cu puncție aspirativă la 6 luni dacă acesta a crescut cu peste 3 mm/an. Ulterior se va reevalua imagistic cu IRM la 1 an, iar dacă rămâne stabil, se va crește perioada la 2 ani x 4 controale succesive, cu posibilitatea de a crește și mai mult intervalul între evaluări, dacă mărimea rămâne stabilă.
3. între 2 și 3 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen la cei care nu pot efectua IRM) sau ecoendoscopie la 6-12 luni pentru 3 ani, cu posibilitatea de a crește intervalul la 1 an dacă acesta rămâne stabil sau se face ecoendoscopie cu puncție aspirativă dacă se constată o creștere a dimensiunii.
4. peste 3 cm: se va recomanda IRM (sau CT abdomen și pelvis la cei care nu pot efectua IRM) la 6 luni, alternativ cu ecoendoscopie la 6 luni, pentru 3 ani, cu posibilitatea de a crește intervalul la 1 an între alternările de IRM și ecoendoscopie dacă rămâne stabil sau de a face ecoendoscopie cu puncție aspirativă dacă se constată o creștere a dimensiunii.

Ne ghidăm după tipul lui și semnalele de alarmă:
1. Dacă în urma anamnezei (istoric de pancreatită acută sau cronică), a multiplelor metode imagistice și ecoendoscopice se ajunge la diagnosticul de pseudochist pancreatic, se propune pacientului o variantă de drenaj cu aplicare ecoendoscopică. Odată rezolvat, nu se mai urmărește imagistic, doar clinic. Dacă există totuși suspiciune de malignitate, se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă pe ac fin.
2. Dacă în urma exemenului imagistic se decide că este un chist non neoplazic sau este un chistadenom seros, nu se mai urmărește imagistic, doar dacă pacientul devine simptomatic.
3. Dacă există icter obstructiv (ingalbenirea mucoaselor și a pielii) sau imagistic se observă și o formațiune solidă pancreatică, se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă.
4. Dacă nu observăm icter și nici imagistic nu ridică suspiciunea unei mase tumorale solide pancreatice, însă există alte semnale de alarmă imagistice (calibrul ductului principal pancreatic este mărit sau s-a schimbat și asociază modificări atrofice ale pancreasului, chistul are peste 3 cm) se va efectua ecoendoscopie cu puncție aspirativă.
5. Dacă nu observăm niciuna dintre aceste modificări, ne vom ghida după mărimea acestuia, așa cum am discutat mai sus.

Mai simplu spus, dacă există niște semnale clinice (icter), biologice (modificări importante de analize și de markeri tumorali) și mai ales imagistice de alarmă (modificări importante de duct principal pancreatic, apariția unei formațiuni solide în pancreas sau în peretele chistului), medicul gastroenterolog va recomanda suplimentarea cu o ecoendoscopie cu puncție aspirativă pentru a analiza la lamă natura lichidului chistic sau a nodulilor asociați.

Care sunt indicațiile pentru intervenția chirurgicală și în ce constă aceasta?

Nu există indicații ferme de recomandare pentru intervenția chirurgicală, aceasta fiind o decizie luată după ample teste și evaluări clinico-paraclinice, însă există câteva semnale clare care pot pleda pentru această variantă: pancreatită apărută prin obstrucția chistului, insuficiență pancreatică exocrină din cauza chistului (nu se mai secretă enzime de digestie în cantitatea normală ducând la maldigestie și malabsorbție), ductul principal este dilatat la peste 1 cm, ecoendoscopia cu puncție aspirativă depistează celule canceroase, noduli în peretele chistului, îngroșări de perete chistic, mucină în analiza lichidului, chistul este în legătură directă cu canalul principal de drenaj sau examenul histopatologic susține diagnosticul de tumoră neuroendocrină, neoplasm seros sau mucinos. Intervenția chirurgicală este reprezentată de pancreatectomie subtotală, adică extirparea unei părți a pancreasului.

Trebuie menționat și faptul că dacă se decide efectuarea de intervenție chirurgicală fără a fi un cancer pancreatic diagnosticat, ulterior pacientul va beneficia de urmărire imagistică asemănător perioadei preoperatorii.

În concluzie, orice descoperire întâmplătoare de formațiuni chistice pancreatice impune un consult gastroenterologic cu stabilirea unui plan de acțiune de încadrare etiopatogenetică, de urmărire și de tratament, dacă este cazul.

Chisturile pancreatice reprezintă o provocare atât pentru medici, cât și pentru pacienți, din cauza diversității lor și a potențialului de transformare malignă. Monitorizarea atentă, evaluarea periodică și intervenția timpurie sunt esențiale pentru a preveni complicațiile grave. Colaborarea strânsă cu un specialist gastroenterolog și respectarea planului de monitorizare pot asigura o gestionare eficientă a acestor formațiuni și pot contribui la menținerea sănătății pancreasului pe termen lung. Dacă aveți chisturi pancreatice sau aveți întrebări legate de această afecțiune, nu ezitați să solicitați sfatul unui medic specialist.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizândplatforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Mihai Andrei, Medic primar gastroenterolog

Virusul hepatitic D, descoperit în 1977, reprezintă o amenințare semnificativă pentru sănătatea ficatului, fiind una dintre cele mai severe forme de infecție virală hepatică. Acest virus este unic prin faptul că poate infecta doar persoanele care sunt deja purtătoare ale virusului hepatitic B, fapt care complică și mai mult evoluția bolii hepatice. De aceea, este extrem de important să înțelegem modul de transmitere, simptomele, metodele de diagnostic și opțiunile de tratament disponibile pentru a aborda corect această problemă de sănătate.

În acest articol vom explora în detaliu cum se manifestă infecția cu virusul hepatitic D, cine este mai predispus să fie afectat și ce strategii de prevenție și tratament sunt disponibile în prezent, inclusiv cele mai recente abordări terapeutice pentru pacienții care trăiesc cu această afecțiune.

Virusul hepatitic D afectează doar persoanele care sunt concomitent purtătoare ale virusului hepatitic B, adică persoanele care au în sânge antigenul HBs. Există 2 situații posibile:

• aproximativ 10-15% din pacienți se infectează simultan cu cele 2 virusuri, iar dintre aceștia cca 1% vor dezvolta insuficiență hepatică acută și severă;
• infecția cu virusul D apare la un pacient anterior cunoscut cu hepatită cronică B, ceea ce se numește superinfecție și comportă un risc de apariție a insuficienței hepatice acute și severe de aproximativ 5%.

Majoritatea acestor pacienți vor dezvolta infecție cronică virală D, ulterior fibroză hepatică, ciroză și complicațiile ei, inclusiv hepatocarcinom.

Cum se transmite virusul D? 

În principiu, modalitățile prin care virusurile B și D se transmit sunt similare: prin contact direct cu sângele sau secrețiile corporale de la un pacient purtător, fie prin raporturi sexuale neprotejate, fie prin folosirea în comun a unor instrumentare ascuțite/tăioase.

Se poate transmite virusul prin obiectele de igienă care vin în contact cu sângele sau secrețiile persoanei infectate (lame de ras, periuțe de dinți), ace și seringi.

Alteori, se poate transmite încă de la naștere, de către mama purtătoare de virus.

Factorii sau situațiile de risc:

• Persoanele care își injectează droguri;
• Pacienții care au primit în trecut transfuzii sangvine repetate;
• Persoanele cu activități sexuale neprotejate sau potențial traumatizante;
• Partenerii sexuali multipli;
• Partenerii sexuali de același gen
• Persoanele care trăiesc în anumite regiuni geografice cu prevalență crescută precum: bazinul mediteranean, Europa de Est, Africa Centrală și de Vest, Estul Asiei.

Care sunt simptomele pe care le produce?

90% dintre pacienți sunt asimptomatici până în momentul în care se instalează boala hepatică avansată. Dacă infecția se produce acut, simptomele pot fi reprezentate de: scaun decolorat, urină închisă la culoare, dureri abdominale, greață sau vărsături, prurit, febră, icter, stare generală modificată.

În cazul în care boala este avansată, apar simptome de ciroză compensată ulterior cu afectarea semnificativă a funcției hepatice, adică apariția ascitei, varicelor esofagiene, encefalopatiei hepatice. O complicație redutabilă este și dezvoltarea hepatocarcinomului.

Cum se diagnostichează infecția virală D

Întotdeauna vom căuta infecția D doar dacă există AgHBs pozitiv. Pentru diagnostic se folosește determinarea de anticorpi anti-HDV (IgM sau IgG), ceea ce indică prezența virusului, iar ulterior se determină viremia HDV, ceea ce ne arată cât de multă încărcătură virală există în sânge.

Concomitent, se realizează o evaluare a funcției hepatice și a celorlaltor aparate și sisteme ale organismului, întrucât efectele pot fi la nivel hepatic, dar și extrahepatic.

Tratarea infecției virale D

Pacienții sunt sfătuiți să evite consumul de băuturi alcoolice. În cazul în care boala este foarte avansată, se ia în discuție transplantul hepatic.

Până în urmă cu aproximativ 1 an, singurul tratament disponibil era interferonul pegilat, care prezenta o multitudine de efecte secundare, iar rata de răspuns nu depășea 30%.

Din fericire, în România există un tratament eficient, nou-apărut, cu rezultate favorabile și este decontat integral de către Casă Națională de Asigurări de Sănătate. Înainte de inițierea acestui tratament cu substanță care se numește Bulevirtidum, este necesară o evaluare completă a pacientului:

• determinarea viremiilor pentru cele 2 infecții (B și D);
• evaluarea completă a diferiților parametri ai virusurilor B și D;
• evaluarea imagistică a ficatului și a celorlalte organe intraabdominale;
• determinarea gradului de afectare a ficatului produsă de aceste infecții, adică aprecierea gradului de fibroză;
• uneori endoscopie digestivă pentru verificarea complicațiilor non-hepatice care pot apărea la nivelul esofagului sau stomacului;
• evaluarea completă a restului funcțiilor organismului: hemogramă, funcție renală, coagularea sângelui și altele;
• excluderea altor infecții concomitente, evaluarea restului patologiilor pacientului și evaluarea completă a medicamentelor administrate pentru alte patologii întrucât pot exista interferențe medicamentoase.

Administrarea acestui medicament se face cu monitorizare atentă din partea medicului gastroenterolog, pentru o perioadă de timp variabilă în funcție de răspunsul individual. Administrarea se face subcutanat, zilnic.

Dacă evaluările arată că pacientul are o boală hepatică destul de avansată, este de preferat ca tratamentul să constea în efectuarea transplantului hepatic.

În concluzie, infecția cu virusul hepatitic D este o afecțiune complexă și adesea severă, care necesită o atenție specială, mai ales în cazul persoanelor deja diagnosticate cu hepatită B. Diagnosticarea precoce, monitorizarea atentă și adoptarea unui plan de tratament adecvat pot face o diferență semnificativă în evoluția bolii și în prevenirea complicațiilor grave, precum ciroza sau hepatocarcinomul. Având în vedere progresele recente în tratament, este esențial ca pacienții să aibă acces la îngrijiri medicale specializate și să urmeze sfaturile medicilor pentru a-și gestiona eficient afecțiunea. Dacă aveți suspiciuni legate de prezența acestui virus sau sunteți deja diagnosticat, nu ezitați să vă adresați unui specialist pentru o evaluare completă și pentru a analiza opțiunile de tratament disponibile.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor: Monica-Adriana Stana, Medic specialist gastroenterolog

Hepatocarcinomul, cunoscut și sub denumirea de carcinom hepatocelular, reprezintă una dintre cele mai grave forme de cancer hepatic, marcând o problemă majoră de sănătate publică la nivel global. Având în vedere prevalența crescută și prognosticul adesea rezervat, înțelegerea factorilor de risc și a modalităților de prevenție devine crucială. Prin urmare, este esențial să abordăm această afecțiune complexă cu o strategie multidisciplinară care implică atât intervenții medicale, cât și modificări ale stilului de viață.

Explorarea etiologiei hepatocarcinomului, subliniind importanța recunoașterii simptomelor timpurii și a factorilor de risc cum ar fi ciroză hepatică, infecțiile cu virusurile hepatice și stilul de viață nesănătos, este vitală. Vom explora, de asemenea, opțiunile actuale de tratament și importanța diagnosticului precoce, care poate îmbunătăți semnificativ șansele de supraviețuire ale pacienților. Informațiile furnizate vizează să ofere cititorilor noștri cunoștințele necesare pentru a înțelege mai bine această condiție serioasă și pentru a naviga printre opțiunile de gestionare și tratament disponibile.

Cancerul primar hepatic, denumit și hepatocarcinom sau carcinom hepatocelular, este un cancer relativ răspândit în lume, ocupând locul 6 ca incidență și locul 3 ca grad de mortalitate. Se dezvoltă din hepatocite, celulele predominante ale ficatului și este cea mai frecventă tumoră hepatică, însumând 75-86% din cazuri. Bărbații sunt afectați de 2-3 ori mai mult decât femeile.

Principalii factori de risc pentru apariția hepatocarcinomului sunt:

• Ciroza hepatică – o boală progresivă și ireversibilă, cu formare de țesut cicatriceal în ficat. Indiferent de etiologia acesteia, prevalența este de aproape 90% la pacienții cu hepatocarcinom.
• Virusurile hepatice B și C
• Obezitatea, diabetul zaharat de tip 2, insulino-rezistența, sindromul metabolic asociat cu variate forme de ficat gras (de la steatoză hepatică simplă depistată ecografic la steatohepatită, cu posibilitate de evoluție spre ciroză hepatică).
• Consumul cronic de etanol – crește de 5 ori riscul de hepatocarcinom. Poate fi cauza unică pentru HCC, având ca stadiu intermediar ciroza alcoolică, dar în asociere cu alți factori cum ar fi infecția cu virus B sau C, efectul este cumulat și accelerează hepatocarcinogeneza.
• Fumatul, factor de risc pentru majoritatea neoplasmelor, este asociat cu un risc crescut de apariție a HCC, care scade semnificativ după 30 de ani de la întreruperea lui.
• Aflatoxinele alimentare (otrăvuri produse de mucegaiurile care se dezvoltă pe cerealele depozitate în condiții improprii) au rol în carcinogeneză hepatică, cu efect amplificat la persoanele infectate cu virus B.
• Contraceptivele orale au un rol controversat. Pot avea rol semnificativ în prezența altor factori de risc.
• Alți factori: consumul de steroizi anabolizanti, expunerea la substanțe chimice (arsenic), vârsta (mai frecvent peste 65 de ani), sexul (mai frecvent la bărbați).

Toți acești factori de risc sunt și independenți, dar pot acționa sinergic în procesul de hepatocarcinogeneză.

Există anumite categorii de pacienți care necesită monitorizare periodică pentru depistarea precoce a cancerului hepatocelular, deoarece depistat în stadii incipiente poate beneficia de vindecare radicală. Toți pacienții cu ciroză hepatică, indiferent de etiologie, trebuie evaluați la 6 luni pentru posibile formațiuni hepatice nou apărute, prin efectuarea unei ecografii abdominale. De asemenea, pacienții cu hepatită cronică cu virus B sau C, hemocromatoză primară, trebuie să beneficieze de ecografie abdominală anual.

În stadiile incipiente ale bolii majoritatea pacienților nu prezintă semne sau simptome care să indice o asemenea suferință majoră a ficatului. Simptomele apar de obicei în stadiile mai evoluate ale bolii, variază de la o persoană la alta și de la o formă de boală la alta, în funcție de sensibilitatea individuală, de bolile asociate, de preexistența unei boli hepatice cronice și de localizarea tumorii la nivelul ficatului. Dintre acestea amintim:

• Disconfort sau presiune în etajul abdominal superior, predominant în hipocondrul drept;
• Balonare și tranzit intestinal dificil;
• Inapetență;
• Scădere ponderală inexplicabilă;
• Greață și/sau vărsături alimentare sau bilioase;
• Icter sclero-tegumentar, scaune moi și decolorate;
• Senzație de disconfort în hipocondrul stâng dacă apare mărirea în volum a splinei;
• Stare generală de rău, astenie fizică;
• Creștere de volum a abdomenului;
• Subfebrilitate;
• Vânătăi anormale, hemoragii subcutanate prin tulburări de coagulare a sângelui.

Diagnosticarea unui hepatocarcinom începe cu un examen clinic în cadrul căruia pacientul poate expune medicului semnele enumerate mai sus, iar la palpare se pot constata: un ficat dur și mărit în volum, splina mărită în dimensiune sau chiar o formațiune tumorală hepatică. În aceste cazuri, se continuă de obicei cu efectuarea unor analize de sânge și o ecografie abdominală totală. Ulterior, dacă la ecografie se observă anumite formațiuni hepatice, se recomandă efectuarea unui computer tomograf sau a unui RMN abdominal pentru diagnostic exact.

Există situații în care niciuna dintre investigațiile amintite anterior nu pot susține diagnosticul cert și se poate recomanda în final o biopsie hepatică care identifică tipul de celulă de la care a debutat cancerul. Dacă diagnosticul a fost pus, este necesară stabilirea cu precizie a gradului de evoluție al bolii. Această etapă se numește stadializare și este absolut necesară pentru stabilirea celui mai bun tratament.

Stadiile cancerului hepatic variază de la I la IV și arată gradul de evoluție al bolii, de la formele incipiente la cele foarte evoluate. Hepatocarcinomul poate da metastaze, principalele organe afectate fiind plămânii și sistemul osos. Deși tratamentul este direcționat în funcție de stadiul bolii, se stabilește de obicei după o analiză amănunțită efectuată de medicul chirurg, gastroenterolog și medicul oncolog. Se va acorda un tratament personalizat, care va ține cont de vârsta pacientului, de starea generală de sănătate din momentul acordării diagnosticului și de bolile asociate.

În cazul tumorilor mici din stadii incipiente, principala metodă de tratament este rezecția chirurgicală care este teoretic curativă. De asemenea, transplantul hepatic este metoda ideală pentru pacienții cu HCC, dar din păcate această soluție este posibilă doar pentru un număr mic de pacienți în stadii incipiente. În cazul tumorilor hepatice care nu pot fi selectate pentru rezecție sau transplant hepatic, se poate apela la:

– tratament percutan cu injectarea în tumoră a unei substanțe (alcool), cu rolul de a distruge țesutul tumoral (alcoolizare percutană ecoghidată) sau prin folosirea energiei termice care are ca efect necroza tumorală (ablație prin radiofrecvență);

– chemoembolizare transarterială – injectare transarterială a substanțelor chimioterapice.

Tratamentul hepatocarcinomului se va realiza în centre specializate cu experiență în chirurgie hepatică și tratament percutan ecoghidat. Ori de câte ori este posibil, se preferă ca primă opțiune terapeutică intervenția chirurgicală.

Măsurile de prevenție pentru evitarea apariției unui hepatocarcinom constau în:

• Tratamentul antiviral cu eradicarea infecției cu virus C;
• Tratamentul infecției cu virus B cu posibilitatea de eradicare;
• Vaccin pentru prevenția infectării cu virus B;
• Relații sexuale protejate;
• Atenție sporită la manevrarea instrumentarului posibil contaminat – ace, seringi, lame de ras;
• Consumul de cafea. Există studii care indică un rol protector al cafelei pentru HCC, fără a se putea preciza care este metoda de preparare sau cantitatea cu beneficii majore.
• Limitarea expunerii la substanțe periculoase, în special aflatoxine;
• Menținerea unui stil de viață sănătos, cu o dietă sănătoasă și consum de alimente bogate în antioxidanți;
• Limitatea consumului de alcool și tutun;
• Tratarea corectă și monitorizarea afecțiunilor hepatice inclusiv a celor moștenite genetic;
• Evitarea obezității.

Încheierea unei discuții despre hepatocarcinom subliniază necesitatea unei abordări proactive în prevenția și tratamentul acestei afecțiuni grave. Educarea populației despre factorii de risc și simptomele timpurii, precum și accesul la screening și diagnosticare rapidă, pot face diferența în gestionarea eficientă a bolii. Este esențial să sprijinim cercetarea continuă pentru îmbunătățirea opțiunilor terapeutice și pentru a oferi pacienților cele mai bune șanse de recuperare. Prin colaborarea între pacienți, medici și sistemele de sănătate, putem spera la o rată de supraviețuire îmbunătățită și la o calitate a vieții mai bună pentru cei afectați de hepatocarcinom.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.\

Autor: Andreea Crasan, Medic specialist gastroenterolog

Vitamina B12, un nutrient esențial pentru buna funcționare a organismului, este adesea subestimată în ceea ce privește importanța sa vastă în sănătatea noastră. Rolul său important în producerea de celule roșii sănătoase și în menținerea sănătății sistemului nervos este bine cunoscut, însă absorbția adecvată a acestei vitamine este afectată de diverse condiții medicale care pot duce la deficiențe semnificative.

Acest articol explorează cauzele digestive specifice care pot genera un deficit de vitamina B12, de la boli autoimune la afecțiuni gastrointestinale complexe. Înțelegerea acestor cauze este esențială pentru diagnosticarea corectă și pentru implementarea unui tratament eficient, care să combată potențialele efecte devastatoare ale unei insuficiențe de vitamina B12.

Ce este vitamina B12?

Vitamina B12 (cobalamină) este o vitamină solubilă în apă, prezentă în mod natural în produsele animale, cu efecte antioxidante, necesară pentru funcționarea normală a sistemului nervos, formarea celulelor roșii din sânge (eritrocite) și sinteza ADN-ului.

Absorbția vitaminei B12

În urma consumului de produse lactate, ouă, carne și pește, vitamina B12 este eliberată în stomac sub acțiunea acidului clorhidric și al enzimelor de la acest nivel.

Odată eliberată, aceasta se combină cu factorul intrinsec secretat de celulele stomacului, rezultatul fiind absorbit la nivelul ileonului distal.

În urma consumului de cereale fortificate care conțin vitamina B12 și suplimente alimentare, aceasta se află în formă liberă și nu necesită etapa de separare.

Conform unor studii, absorbția vitaminei B12 pare a fi de 3 ori mai mare din produsele lactate decât din carne sau pește, iar absorbția din suplimentele alimentare este cu aproximativ 50% mai mare decât cea din sursele alimentare.

Cauze digestive ale deficitului de vitamina B12

1. Anemia pernicioasă (Anemia Biermer): Este cea mai frecventă cauză a deficitului de vitamina B12. Se manifestă prin anemie severă, macrocitară, neregenerativă sau printr-o macrocitoză izolată. Aceasta este o tulburare autoimună evidențiată prin atrofia mucoasei gastrice fundice la endoscopie cu biopsie, cu anticorpi direcționați împotriva factorului intrinsec și celulelor parietale gastrice.
2. Infecția cu Helicobacter pylori
3. Gastrita cronică
4. Boala celiacă: Este o afecțiune digestivă autoimună, caracterizată printr-o reacție inflamatorie a intestinului subțire la consumul de gluten.
5. Boli inflamatorii intestinale: Boala Crohn.
6. Rezecții ileale: Pierderi de peste 100 cm de ileon, reducând suprafața de absorbție a complexului vitamina B12 – factor intrinsec.
7. SIBO (Suprapopulare Bacteriană a Intestinului Subțire): Apare adesea când tranzitul alimentar este încetinit de intervenții chirurgicale, creând condiții favorabile pentru bacterii.
8. Parazitoze intestinale: Paraziții și bacteriile pot consuma vitamina B12 din lumenul intestinal.
9. Chirurgia bariatrică și gastrectomiile, practicate pentru diverse patologii.
10. Insuficiența pancreatică
11. Sindromul Zollinger-Ellison: Tumora secretantă de gastrină.
12. Utilizarea prelungită a medicamentelor antiacide: Puțin probabil cauză principală, dar relevantă dacă aportul alimentar de vitamina B12 este insuficient.
13. Tratamentul cu medicamente precum Metformin, anticonvulsivante, Metotrexat, Colchicina: Poate influența nivelurile de vitamina B12.

Care sunt simptomele deficitului de vitamina B12?

Simptome fizice:

• Oboseală, slăbiciune, migrene;
• Limbă inflamată și dureroasă;
• Paloare tegumentară;
• Lipsa poftei de mâncare și pierderea în greutate;
• Tulburări ale tranzitului intestinal: diaree, constipație, balonare.

Simptome psihice:

• Depresie;
• Iritabilitate;
• Anxietate;
• Insomnie.

Simptome neurologice:

• Amorțeli și furnicături la nivelul membrelor superioare și inferioare;
• Tulburări de vedere, memorie și vorbire;
• Dificultăți la mers.

În ce situații este recomandată dozarea vitaminei B12?

• Anemia pernicioasă (Biermer);
• Monitorizarea deficienței cunoscute de vitamina B12;
• Boala Crohn, boala celiacă, gastrita atrofică;
• Consum de alcool;
• La persoanele care adoptă diete vegetariene / vegane;
• La pacienții cu intervenții chirurgicale – gastrectomie, chirurgie bariatrică, rezecții ileale întinse;
• La pacienții cu tulburări psihiatrice sau neurologice (tulburări de memorie, demență, neuropatii);
• La persoanele în tratament cronic de mai mulți ani cu inhibitori ai pompei de protoni, antagoniști ai receptorilor H2, Colchicină, Metformin, Metotrexat;
• La femeile însărcinate;
• La persoanele cu vârsta peste 65 de ani.

Abordarea deficitului de vitamina B12 implică nu doar identificarea și tratarea cauzelor subiacente, ci și adoptarea unei perspective proactive în ceea ce privește nutriția și stilul de viață. Este esențial să înțelegem că prevenirea este la fel de importantă ca și tratamentul, iar o alimentație echilibrată, îmbogățită cu surse adecvate de vitamina B12, poate juca un rol important în menținerea sănătății. Pe lângă dieta adecvată, monitorizarea regulată și intervențiile medicale personalizate, în funcție de specificul fiecărei afecțiuni care contribuie la malabsorbție, sunt esențiale pentru menținerea nivelurilor optime ale acestei vitamine vitale.

Este important ca fiecare individ să fie conștient de semnalele corpului său și să solicite evaluări medicale atunci când apar simptome ale unui posibil deficit. Prin colaborare strânsă cu profesioniștii din domeniul sănătății, pacienții pot dezvolta planuri de tratament personalizate care să abordeze nu doar simptomele, ci și cauzele profunde ale deficitului de vitamina B12, asigurând astfel o calitate a vieții îmbunătățită și o sănătate de lungă durată.

Recomandări:

• Consum de produse alimentare de origine animală: carne, pește, ouă, lapte.
• Consum de alimente fortificate – cereale cu un conținut ridicat de vitamina B12, lapte vegetal care conține B12.
• A se evita consumul de alcool! Băuturile alcoolice îngreunează absorbția vitaminei B12.
• Gestionarea afecțiunilor digestive diagnosticate. Spre exemplu, dacă pacientul a fost diagnosticat cu Boala Crohn, trebuie să urmeze recomandările și tratamentul medicului curant pentru a preveni complicațiile.
• Degenerescența maculară legată de vârstă (vederea încețoșată sau redusă) poate fi prevenită prin menținerea vitaminei B12 la un nivel normal.
• Administrarea vitaminei B12 poate fi un real ajutor pentru persoanele cu depresie și deficit de vitamina B12 (deficitul de vitamina B12 se asociază cu scăderea nivelului de serotonină).
• Tratamentul persoanelor care suferă de un deficit de vitamina B12 are ca scop refacerea concentrației serice normale și remiterea simptomatologiei clinice a pacientului prin administrare orală sau injectabilă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor:  Maria Martac, Consultant în Nutriție

Dietele restrictive și programele de slăbit rapide sunt omniprezente în societatea modernă, însă numeroase persoane se îndreaptă către abordări mai naturale și mai sănătoase pentru a-și gestiona alimentația și greutatea. Mâncatul intuitiv se remarcă prin abordarea sa holistică, punând accent pe conexiunea profundă cu semnalele naturale ale corpului și pe dezvoltarea unei relații sănătoase cu mâncarea. Spre deosebire de dietele tradiționale care pot induce stres și o relație negativă cu alimentația, mâncatul intuitiv încurajează ascultarea corpului, aprecierea alimentelor și respectarea nevoilor individuale. Acest concept popularizat de dieteticienele Evelyn Tribole și Elyse Resch, promite nu doar beneficii pe termen lung pentru sănătatea fizică, dar și o stare generală de bine și satisfacție personală. În continuare vom explora principiile de bază ale mâncatului intuitiv și modul în care acesta poate contribui la o viață mai echilibrată și mai sănătoasă.

În ultimii ani, dietele restrictive nu mai atrag pe nimeni. Oamenii caută soluții mai ușor de aplicat, mai aproape de natura firească a conceptului foame – sațietate. Dietele restrictive sunt un stres permanent pentru cei care aleg să le urmeze, aceștia ajungând să dezvolte o relație toxică cu mâncarea deoarece ele nu promovează starea de sănătate și bună dispoziție, ci doar un „corp slab”.

În schimb, mâncatul intuitiv pune accentul pe observarea conștientă a semnalelor corpului legate de foame sau sațietate, încurajează ideea de a avea o relație bună cu mâncarea și ne îndeamnă să ne apreciem corpul așa cum este el. Conceptul de „mâncat intuitiv”, deși ancestral după părerea mea, a fost dezvoltat de dieteticienele Evelyn Tribole și Elyse Resch în anii 1990 și promovează o relație sănătoasă a individului cu mâncarea și cu propriul corp.

Principiile de bază ale mâncatului intuitiv sunt:

• Renunțarea la ideea de a urma diete restrictive aplicate pentru rezultate pe termen scurt.
• Așteptarea senzației de foame și mâncatul în consecință, fără a se respecta neapărat un orar strict al meselor.
• Nu încurajează listele cu așa-zisele „alimente interzise” și astfel nu se mai dezvoltă sentimentul de vinovăție al individului în cazul în care și-a satisfăcut anumite pofte culinare.
• Este recomandată controlarea dimensiunii porțiilor și mâncatul doar pentru hrănirea organismului și nu pentru balsam emoțional.
• Respectarea senzației de sațietate și oprirea mâncatului chiar și în situația programului „termină tot din farfurie”.
• Alegerea pentru consum a alimentelor gustoase care aduc plăcere atunci când sunt servite.
• Rezolvarea emoțiilor prin alte metode (sport, meditație, relaxare etc.) și nu prin mâncat excesiv.
• Acceptarea și iubirea corpului fără dorința de a-i aduce schimbări majore.
• Folosirea mișcării fizice în mod constant pentru a avea un corp sănătos și viguros, nu pentru a slăbi cu orice preț.
• Promovarea alimentelor care sunt hrană pentru corp și suflet și nu exclusiv „mâncarea sănătoasă” care nu oferă satisfacții atunci când este mâncată.

Deși poate părea trecerea în extrema opusă, mâncatul intuitiv poate fi o soluție mult mai bună pe termen lung pentru sănătatea noastră ca indivizi. Mâncarea trebuie să ne hrănească, de aceea trebuie să fie consistentă, pe gustul propriu și în cantitate suficientă. Orice exces legat de dimensiunea porțiilor sau de numărul acestora poate duce către obezitate, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.

Mâncatul intuitiv reprezintă o abordare revoluționară și, în același timp, o revenire la valorile naturale legate de alimentație și sănătate. Această metodă nu doar că promovează o relație pozitivă cu mâncarea, dar încurajează și o conștientizare profundă a nevoilor reale ale corpului. Renunțarea la dietele restrictive și adoptarea principiilor mâncatului intuitiv poate aduce beneficii semnificative pe termen lung, atât pentru sănătatea fizică, cât și pentru bunăstarea emoțională. În loc de a ne forța corpul să se conformeze unor standarde impuse, mâncatul intuitiv ne învață să-l ascultăm, să-l respectăm și să-l hrănim în mod corespunzător. Aceasta este o invitație de a redescoperi plăcerea de a mânca și de a ne îngriji corpul cu compasiune și inteligență, stabilind o fundație solidă pentru o viață echilibrată și sănătoasă. Adoptarea mâncatului intuitiv poate fi primul pas către un stil de viață mai armonios și mai fericit.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând numărul 021 9306.

Autor:  Dr. Bianca Istratie, Medic Specialist Gastroenterolog

Hemocromatoza primară, cunoscută și sub denumirea de boala depozitării de fier, este o afecțiune genetică ce poate avea un impact profund asupra sănătății. Deși nu foarte răspândită, această boală necesită

atenție specială din cauza complicațiilor grave pe care le poate provoca dacă nu este tratată corespunzător. Înțelegerea cauzelor, simptomelor și metodelor de tratament este esențială pentru a gestiona eficient această afecțiune. Articolul de față vă oferă o privire de ansamblu asupra hemocromatozei primare evidențiind importanța diagnosticării precoce și a unui tratament adecvat pentru a preveni deteriorarea ireversibilă a organelor.

Generalități

Hemocromatoza este o boală rară, idiopatică, care face parte din categoria bolilor ereditare. Se caracterizează prin absorbția anormală și depozitarea excesivă a fierului în diferite organe și țesuturi: inimă, pancreas, ficat, articulații, piele şi glandă pituitară. Metoda specifică de diagnostic constă în evidențierea defectului genetic.
Gena responsabilă este HFE și se localizează pe cromozomul 6. Această genă interacționează cu receptorul transferinic și determină o descreștere a afinității acestuia pentru transferină, o proteină de transport a fierului în sânge spre depozitele din ficat, splină şi măduva osoasă şi spre organele consumatoare de fier, în special ţesuturile hematopoetice.
În cazul persoanelor sănătoase corpul absoarbe din alimente 10% din necesarul de fier însă, în cazul celor diagnosticate cu hemocromatoză, absorbţia fierului creşte la 30%. Netratată, această afecţiune poate duce la boli grave precum ciroză, diabet, insuficienţă cardiacă sau hepatică, hipotiroidism, scleroză multiplă, epilepsie, Alzheimer.

Cauze

Principala cauză a apariției hemocromatozei ereditare este o mutație a genei HFE, care determină o absorbție crescută a fierului, în ciuda unui aport alimentar normal. În prezent s-au identificat mai multe gene suplimentare implicate în reglarea absorbției fierului.

De regulă, o persoană care moștenește gena defectă de la ambii părinți va dezvolta boala la vârsta adultă. În schimb, dacă gena cu probleme se regăsește doar la unul dintre părinți, atunci persoana în cauză este doar purtătoare a genei și nu va dezvolta hemocromatoză. Persoanelor care au rude de gradul I care suferă de această afecţiune le sunt recomandate analize de sânge sau chiar testarea genetică pentru a vedea dacă au boala sau sunt doar purtătoare. Dacă o mutație este găsită la un singur părinte, atunci copiii nu trebuie testați.

Simptome

Chiar și în cazuri avansate, multe persoane nu prezintă simptome. Durerea articulară este cea mai frecventă cauză a persoanelor cu hemocromatoză. Alte simptome frecvente includ: oboseală, lipsă de energie, durere abdominală, scădere a libidoului și probleme cardiace, menopauză precoce, pigmentare anormală a pielii (colorație gri sau bronz). Simptomele au tendința să apară la bărbații cu vârstă cuprinsă între 30 și 50 de ani și la femeile cu vârsta peste 50 de ani. Cu toate acestea, multe persoane nu au simptome atunci când sunt diagnosticate.

Diagnostic

Hemocromatoza se caracterizează prin creșterea sideremiei, feritinei, enzimelor hepatice. În acest context, se determină saturația transferinei care crește peste 45-50%. Depozitarea anormală a fierului se face prin investigații precum:

• biopsie hepatică;
• rezonanță magnetică nucleară (RMN) – investigație medicală neinvazivă prin care sunt evaluate depunerile de fier la nivel hepatic;
• susceptometrie hepatică biomagnetică (BLS) – este considerată în prezent metoda specifică și sensibilă de evaluare a fierului hepatic.

După excluderea altor cauze ale încărcării cu fier se poate efectua testarea genetică pentru confirmarea diagnosticului de hemocromatoză. În cadrul analizei sunt investigate următoarele gene / alele: HFE, TFR2, FPN1.

Tratament

Presupune îndepărtarea excesului de fier din organism. Procedura se numește flebotomie și implică recoltarea de sânge (similar cu cazul donatorilor de sânge). Se vor recolta 500 ml de sânge de 1-2 ori pe săptămână timp de câteva luni până la un an, scopul fiind de a readuce la normal nivelul de fier. Odată ce nivelul de fier a revenit la normal se trece la terapia de întreținere, care înseamnă recoltarea a 500 ml de sânge la fiecare 2-4 luni, pe parcursul vieții.

Persoanele cu hemocromatoză nu trebuie să ia suplimente cu fier și nu ar trebui să consume alcool deoarece acesta poate deteriora suplimentar ficatul.

Gestionarea hemocromatozei primare necesită o abordare medicală atentă și un angajament din partea pacientului pentru monitorizarea regulată a nivelurilor de fier. Diagnosticarea precoce și tratamentul prompt pot preveni complicațiile grave și pot asigura o calitate a vieții cât mai bună pentru cei afectați. În plus, educarea pacienților și a familiilor acestora despre importanța testării genetice și a monitorizării constante este esențială. Menținerea unui stil de viață sănătos, evitarea suplimentelor de fier și a consumului de alcool sunt pași importanți în gestionarea acestei afecțiuni. Printr-o colaborare strânsă cu medicii și respectarea planului de tratament, persoanele cu hemocromatoză pot trăi o viață activă și sănătoasă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor:  Dr. Adelina Mușa, Medic Specialist Gastroenterolog

Diverticuloza colonică este o afecțiune comună care afectează în special persoanele de vârstă mijlocie și vârstnice. Aceasta apare atunci când în peretele colonului se formează mici săculeți sau diverticuli care pot duce la complicații severe (diverticulită acută). Prevenirea acestor episoade este crucială pentru a menține sănătatea intestinală și a evita intervențiile chirurgicale. În acest articol vom explora modalitățile de prevenire a diverticulitei acute incluzând modificări dietetice, hidratarea adecvată și alte măsuri preventive esențiale.

 

Ce înseamnă diverticuloza colonică?

Diverticuloza colonică și boala diverticulară sunt termeni interschimbabili care se referă la prezența diverticulilor, mici invaginații asemănătoare unor săculeți care trec prin mucoasa colonului către peretele său exterior.

Cauze și factori de risc

Diverticulii se formează atunci când zonele de slăbiciune din peretele colonului se întind sub presiune, de exemplu din cauza scaunelor de consistență dură din constipația cronică. Un stil de viață sedentar, fără activitate fizică și o dietă care conține prea puține fibre alimentare sunt adesea de vină. Diverticulii se pot dezvolta

în orice parte a tractului gastrointestinal, dar cel mai frecvent în capătul distal al intestinului gros (colonul sigmoid – fig.1). Frecvența diverticulozei crește odată cu vârsta, de la mai puțin de 5% înainte de vârsta de 40 de ani la mai mult de 65% în jurul vârstei de 85 de ani.

Factori asociați cu risc crescut:

• Constipația cronică;
• Vârsta înaintată;
• Consumul de carne;
• Fumatul;
• Obezitatea;
• Utilizarea cronică de steroizi;
• Consum de opioide, AINS (antiinflamatoare nesteroidiene).

Factori asociați cu risc redus:

• Hidratare în jur de 1,5 – 2 litri de apă pe zi. Acest aport trebuie crescut în caz de căldură intensă sau de activitate fizică;
• Activitate fizică în mod regulat;
• Alimentele proaspete, neprocesate;
• Alimentație variată și echilibrată;
• Masticația lentă a alimentelor facilitează digestia și reduce prezența gazelor;
• Mese în cantitate mică însoțite de gustări.

Simptome

Mare parte dintre pacienții cu diverticuloză rămân asimptomatici. Aproximativ 5% dezvoltă diverticulită și 15% până la 25% dintre aceștia vor avea complicații care duc la intervenție chirurgicală.

Diverticulita colonică este definită ca inflamația unuia sau mai multor diverticuli. Pacienții care se confruntă cu diverticulită solicită de obicei asistență medicală, deoarece prezintă simptome a căror gravitate depinde de gradul de inflamație. (fig. 2)

Simptomele sunt:

• Dureri abdominale inferioare pe partea stângă (cel mai frecvent);
• Greață și vărsături;
• Scăderea apetitului;
• Constipație sau diaree;
• Gaze sau balonare;
• Sângerări din rect;
• Febră.

Testele de sânge pot ajuta la determinarea gradului de inflamație, în timp ce alte teste contribuie la diagnostic.

 

Cum se tratează diverticulita?

Diverticulita în formă ușoară și moderată este tratată cu antibiotice, analgezice și repaus alimentar, iar în formă complicată necesită evaluare chirurgicală.

• Alimentația în faza acută implică punerea intestinului în repaus câteva zile pentru a ameliora inflamația colonică. Pe durata tratamentului cu antibiotice se recomandă o dietă lichidă timp de 2 până la 3 zile și revenirea treptată la o dietă cu un conținut scăzut de fibre.
• Tratament medical – Antibioticele sunt necesare pentru a controla infecția. Chiar dacă simptomele dispar și starea generală se ameliorează, este necesar să se administreze tratamentul pe toată durata prescrisă pentru a evita dezvoltarea rezistenței la antibiotice, dar și apariția complicațiilor. De asemenea este necesar și un tratament antialgic și antipiretic.

Strategii medicale în prevenirea apariției sau recurenței diverticulitei

Dietă bogată în fibre

Odată ce episodul acut s-a rezolvat, este necesară menținerea unei diete bogată în fibre pentru optimizarea funcției intestinale și a ajuta la reducerea recidivelor. Fibrele absorb lichidele și ajută la eliminarea scaunelor, prevenind constipația și apariția de noi diverticuli. Aportul recomandat de fibre este de 21-38 g pe zi, iar majoritatea persoanelor consumă aproximativ 15 g zilnic. În general, se poate afirma că alimentele bogate în fibre sunt fructele, legumele, semințele, pâinea și alte produse din cereale integrale, dar și leguminoasele. Exemple de alimente bogate în fibre:

• Leguminoase: fasole, linte, năut.
• Cereale îmbogățite cu fibre: ovăz, tărâțe de grâu.
• Legume: anghinare, spanac, dovleac, varză de Bruxelles, cartofi cu coajă.
• Fructe: fructe roșii, prune uscate, pere și mere cu coajă, curmale, smochine.
• Semințe oleaginoase: nuci, migdale, semințe.
• Alimente cu amidon din făină integrală: pâine integrală, paste integrale și orez.

Sfaturi pentru creșterea aportului de fibre:

• Înlocuiți cerealele rafinate cu orez brun, paste sau pâine fabricate din cereale integrale.
• Alegeți legume bogate în fibre: sparanghel, sfeclă, morcovi, broccoli, varză de Bruxelles, porumb, nap, cartofi în coajă.
• Consumați leguminoase, care sunt surse excelente de fibre alimentare: mazăre, linte, năut, fasole.
• Ca gustare, optați pentru cereale bogate în fibre sau o brioșă în locul unui baton de ciocolată, al biscuiților sau altor dulciuri din comerț.
• Adăugați în iaurt tărâțe de grâu sau de ovăz.

 

MIT!

Studiile științifice nu dovedesc implicarea în patologia diverticulară a semințelor, nucilor, sâmburii de la fructe sau legumelor în ceea ce privește  riscul de apariție sau reapariție a diverticulitei. Dimpotrivă, o dietă variată, echilibrată, bogată în fibre, poate preveni problemele intestinale, inclusiv constipația. 

Antibiotice neresorbabile

Având în vedere potențiala implicare a dezechilibrului microbian în patogenia bolii diverticulare, literatura de specialitate propune acum utilizarea antibioticelor neabsorbabile și anume rifaximina. Tratamentul ciclic cu rifaximină a fost propus ca instrument terapeutic în prevenirea recidivelor diverticulitei și a complicațiilor diverticulitei.

Mesalazina poate fi utilizată la cei care au avut o recidivă a diverticulitei. Reduce inflamația și este benefică atunci când este utilizată ciclic timp de 10 zile pe lună timp de 12 luni.

Probioticele

Probioticele sunt microorganisme vii care, dacă sunt consumate în număr suficient, pot modifica microflora gazdă și pot exercita beneficii specifice pentru sănătate, fără a crește riscul de rezistență la antibiotice. Acestea includ în mod obișnuit bacteriile Bifidobacterium spp., Lactobacillus spp. și anumite tulpini de E. coli și drojdia în devenire Saccharomyces cerevisiae.

Pentru a preveni episoadele de diverticulită acută este esențial să adoptăm un stil de viață sănătos, cu o dietă bogată în fibre și o hidratare adecvată, alături de activitate fizică regulată. În cazul apariției simptomelor specifice, este important să ne adresăm prompt medicului gastroenterolog pentru evaluare și tratament adecvat. O monitorizare atentă și respectarea recomandărilor medicale pot contribui semnificativ la reducerea riscului de complicații și la menținerea unei stări bune de sănătate digestivă.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor:  dr. Vlad Alexandra, Medic specialist gastroenterolog

În contextul intervențiilor chirurgicale, colecistectomia sau operația de îndepărtare a colecistului, reprezintă una dintre procedurile frecvent recomandate pentru tratarea litiazei biliare simptomatice. Această intervenție, esențială pentru ameliorarea simptomelor cauzate de calculii biliari, poate aduce provocări și întrebări pentru pacienți. Este important de înțeles ce presupune operația în sine, care sunt indicațiile specifice și la ce ne putem aștepta după ieșirea din sala de operații. Articolul de față își propune să ofere o perspectivă clară și detaliată asupra colecistectomiei, inclusiv asupra posibilelor complicații și gestionării simptomelor postoperatorii.

Ce reprezintă colecistectomia?

Colecistectomia reprezintă intervenția chirugicală efectuată cel mai frecvent laparoscopic, dar și clasic, prin care se îndepărtează colecistul sau „fierea”, în termeni populari.

Cine are indicația de a face această operație?

 

Indicația pentru a efectua această intervenție este dată de litiaza biliară simptomatică, adică prezența calculilor biliari care cauzează simptome precum: durere în etajul abdominal superior sau în partea dreaptă

imediat sub rebordul costal (cu durata de la 30 de minute până la 4 ore) și uneori iradiere în regiunea posterioară toracică, durere imediat sub omoplatul drept, stări de greață și vărsături, instalate mai ales după mese copioase, bogate în grăsimi.

Indicația operatorie este fermă în cazul în care pacientul acuză simptomele de mai sus, în prezența calculilor și uneori chiar a „malului biliar”, varianta de bilă îngroșată, o etapă intermediară până la apariția de calculi. Dar trebuie să avem în vedere că operația, în anumite situații, undeva la 40% conform studiilor de specialitate, nu înlătură aceste simptome, ba mai mult, conduce la apariția altora noi.

Ce simptome pot apărea după colecistectomie?

Colecistul este o punguță menită să colecteze bila secretată în mod continuu de ficat și să o elibereze la stimuli fiziologici potriviți în cadrul digestiei. După dispariția acestui rezervor, fluxul de bilă este eliberat continuu la nivelul intestinului subțire, cauzând diareea dată de sărurile biliare și flatulență excesivă. O alta parte dintre pacienți prezintă persistența durerii sau apariția acesteia la mese bogate în grasimi, persistența greței și a varsăturilor sau chiar apariția de icter și febră. Toate aceste simptome poartă denumirea de sindrom postcolecistectomie, o sumă de simptome care se cronicizează la aproape 3 luni de la operație. Durata acestor simptome a fost descrisă chiar și până la 2 ani după intervenție, dar trebuie avut în vedere și existența altor boli asociate care pot da această simptomatologie.

Ce pacienți fac sindrom postcolecistectomie?

Studiile de specialitate spun că dacă pacientul a suferit anterior operației de aceste simptome timp îndelungat, sunt șanse ca acestea să persiste și după operație. Totodată, prezentarea în regim de urgență în cazul unei litiaze biliare complicate cu inflamația colecistului (colecistită), poate fi un semn prevestitor pentru prelungirea simptomelor. De asemenea, un criteriu negativ este dat și de migrarea calculilor din colecist în canalul coledoc, tubul prin care este transportat sucul biliar în duoden.

Care este rolul medicului gastroenterolog?

Misiunea medicului este de a se asigura că litiza biliara nu se complică cu colecistita sau pancreatita acută, situații în care evoluția bolii poate fi nefavorabilă. În urma examinării pacientului, medicul poate recomanda recoltarea de analize de sânge, examene imagistice de la cele mai simple (ecografie abdomino-pelvina) până la cele mai complexe: rezonanță magnetică cu secvență de căi biliare sau proceduri endoscopice simple și speciale precum colangio-pancreatografia endoscopică retrogradă. Trebuie menționat că uneori simptomele biliare nu au drept cauză directă existența calculilor și, adesea, după intervenție, constatăm că nu există ameliorare. Din acest motiv, uneori pacientul trebuie să beneficieze de câteva investigații înainte de operație pentru a putea preveni apariția acestei situații.

Există tratament pentru sindromul postcolecistectomie?

Pentru ameliorarea simptomelor există o suită de medicamente precum cele antiacide, antispastice sau prokinetice, modulatoare de peristaltică sau fixatori de acizi biliari (colestiramina – pentru combaterea diareei date de acizii biliari în exces). Se poate adăuga și simeticona cu rol în spargerea bulelor de aer din intestin.

Deși posibilitatea de a nu scăpa de aceste simptome nu este îmbucurătoare, acest lucru nu trebuie să influențeze decizia de a efectua operația de îndepărtare a colecistului atunci când situația medicală o cere. Balanța risc-beneficiu, dialogul cu medicul, cunoașterea bolii și a posibilelor complicații, reprezintă elemente cheie în ceea ce privește o decizie informată legată de intervenția chirurgicală și un control crescut asupra simptomatologiei ulterioare.

Decizia de a efectua o colecistectomie nu trebuie să fie luată pe loc având în vedere implicațiile și posibilele complicații postoperatorii. Cu toate acestea, pentru mulți pacienți această intervenție reprezintă cea mai bună opțiune pentru a ameliora simptomele cauzate de litiaza biliară și pentru a preveni complicații mai grave. Comunicarea deschisă cu medicul gastroenterolog, efectuarea investigațiilor necesare și o înțelegere clară a procedurii și a eventualelor efecte secundare sunt esențiale pentru a asigura un rezultat optim. În final, o bună informare și o colaborare strânsă cu echipa medicală contribuie semnificativ la succesul tratamentului și la recuperarea postoperatorie.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor: Andreea Crasan, Medic specialist gastroenterolog

Infecția cu Helicobacter pylori reprezintă o preocupare majoră în gastroenterologie, datorită impactului său semnificativ asupra sănătății digestive. Această bacterie Gram-negativă este responsabilă pentru diverse afecțiuni gastrice și duodenale, inclusiv gastrita cronică sau ulcerul peptic și are un rol esențial în dezvoltarea cancerului gastric. Identificarea precoce și tratamentul adecvat al infecției sunt cruciale pentru prevenirea complicațiilor severe și pentru asigurarea unei stări de sănătate optime.

Helicobacter pylori este o bacterie Gram-negativă, flagelată, microaerofilă, care determină gastrita la toți subiecții infectați. Infecția cu Helicobacter pylori este considerată o boală infecțioasă, indiferent dacă pacientul este simptomatic sau nu. Se estimează că aproximativ 60% din populația României este infectată. Helicobacter pylori este considerat un oncogen de gradul I (favorizează apariția cancerului gastric).

Cum se transmite infecția?

Infectarea se produce adesea în copilărie, în general pe cale fecal-orală, oral-orală (Helicobacter pylori fiind detectat în salivă sau în placa dentară), dar și hidrică. Bacteria poate pătrunde în organism prin consumul de apă sau alimente contaminate sau prin materiile fecale (folosirea toaletei fără să ne spălăm pe mâini).

Care sunt manifestările clinice?

Majoritatea pacienților sunt asimptomatici. În momentul colonizării gastrice (când bacteria se atașează de celulele mucoasei gastrice), pot apărea simptome de tip de dispeptic:

•  disconfort în etajul abdominal superior sau durere de intensitate variabilă însoțită de arsuri în regiunea epigastrică;
•  balonare;
• plenitudine după ingestia unei cantități mici de alimente;
• lipsa poftei de mâncare și pierdere în greutate;
• greață, vărsături, eructații;
• hemoragie digestivă superioară (vărsături cu sânge sau cu aspect de “zaț de cafea”, scaune negre) în cazul apariției unor complicații precum ulcerul gastric sau cancerul gastric.

Diagnosticul infecției cu Helicobacter pylori

Metodele directe presupun endoscopie cu biopsie, din care H pylori este determinat histologic prin testul ureazei sau prin cultură și metode indirecte care evidențiază infecția prin testarea unor produse biologice: sânge, fecale, salivă, gaze respiratorii. De reținut faptul că anticorpii H pylori din sânge persistă mult timp după eradicarea infecției, de aceea testul serologic (proba de sânge) nu se folosește pentru verificarea eficienței curei de eradicare a infecției. În acest sens, cel mai simplu test care poate fi folosit este Ag fecal H Pylori, determinat din materiile fecale, la 2 săptămâni de la terminarea tratamentului.

Când este recomandată efectuarea endoscopiei digestive superioare?

În urma numeroaselor studii efectuate în ultimii ani, este larg acceptat faptul că endoscopia digestivă superioară este recomandată pacienților cu vârsta de peste 45-50 de ani cu simptome precum disconfort sau durere de etaj abdominal superior, balonare, plenitudine, eructații, greață, vărsături, lipsa poftei de mâncare, pacienților care prezintă factori de risc sau semne de alarmă precum scădere ponderală, dificultăți la înghițire, anemie, sângerări gastrointestinale manifeste sau tuturor pacienților la care eșuează terapia antisecretorie empirică.

Care sunt complicațiile care pot să apară?

Neinvestigată și netratată, infecția cu Helicobacter pylori poate evolua către gastrită cronică. În localizarea antrală, favorizează dezvoltarea ulcerului duodenal, iar în localizarea corporeo-fundică, gastrita cronică Helicobacter pylori crește riscul de apariție a ulcerului gastric, a gastritei atrofice care poate progresa către metaplazie intestinală, cancer gastric sau limfom MALT.

Ulcerul gastroduodenal se manifestă în general prin durere epigastrică de intensitate crescută, greață și vărsături sau, în cazuri avansate, hemoragie digestivă superioară, perforație și peritonită. Hemoragia digestivă superioară se manifestă prin vărsătură cu sânge sau cu aspect de “zaț de cafea” și apariția scaunelor melenice (scaune negre, moi, lucioase). În cazul apariției durerilor abdominale de intensitate mare sau hemoragiei digestive, pacientul trebuie să se prezinte la cea mai apropiată cameră de primiri urgențe.

Cancerul gastric, în general, este detectat în stadii avansate, iar tratamentul de eradicare a infecției cu Helicobacter pylori poate reduce riscul de dezvoltare. Helicobacter pylori este declarat de OMS carcinogen de ordin I. Tulpinile virulente determină gastrită atrofică (reducerea numărului și funcției celulelor gastrice), metaplazie intestinală (celulele mucoasei gastrice capătă caracterele morfologice și funcționale ale celulelor intestinale ca un mecanism de adaptare la infecție), displazie joasă sau înaltă confirmată prin biopsie (prezența celulelor precanceroase) și, în final, apariția adenocarcinomului gastric. Doar un procent mic de 2-3% dezvoltă această boală.

Anemia feriprivă de cauză necunoscută, deficitul de vitamina B12 și purpura trombocitopenică idiopatică sunt alte complicații care pot să apară. Pentru prevenirea acestor complicații se recomandă testarea pacienților simptomatici și tratarea infecției. Terapia de eradicare are multiple roluri:

• eradicarea infecției cu Helicobacter pylori este superioară placebo sau tratamentului de supresie a acidului gastric pentru remiterea dispepsiei pe termen lung;
• ameliorează gastrita la utilizatorii de IPP (Omeprazol, Pantoprazol, Rabeprazol, etc.) pe termen lung;
• previne reapariția ulcerului în cazul pacienților cu istoric de ulcer gastroduodenal Helicobacter pylori pozitiv;
• este recomandată pacienților cu anemie feriprivă nejustificată, purpură trombocitopenică idiopatică și deficitului de B12;
• este prima linie de tratament pentru limfomul MALT;
• previne progresia ulterioară spre atrofie și metaplazie intestinală în gastrită cronică neatrofică;
• oferă șansa de a preveni cancerul gastric;
• este obligatorie pentru a reduce riscul de cancer gastric metacron după rezecția endoscopică curativă sau rezecția subtotală gastrică a cancerului gastric.

Schema de tratament trebuie să includă un inhibitor al pompei de protoni în doză dublă. Acesta are rolul să scadă producția de acid din stomac și de a permite țesuturilor afectate să se vindece. De asemenea, schema de tratament cuprinde în general 2 antibiotice care se administrează pe o perioadă de 14 zile. Schemele de tratament pot conține săruri de bismut sau anumite probiotice care pot avea un efect benefic asupra terapiei de eradicare a H. pylori prin reducerea efectelor secundare legate de antibiotice. De subliniat faptul că există un număr tot mai mare de pacienți cu infecție H pylori care sunt rezistenți la antibiotice, de aceea este foarte important să luați toate medicamentele prescrise pe întreaga durată a tratamentului de 14 zile.

Tratamentul naturist poate ajuta la gestionarea simtomatologiei, dar nu există dovezi clare că pot eradica bacteria. Astfel că după folosirea unui tratament naturist simptomele pot să reapară, iar bacteria poate să-și continue activitatea.

De asemenea, stilul de viață sănătos și o dietă echilibrată cu evitarea prăjelilor, a condimentelor, citricelor, grăsimilor, alcoolului, fumatului, ciocolatei și a băuturilor carbogazoase, reduc simptomatologia. Evaluarea pacienților cu simptome la nivelul tractului digestiv superior trebuie să includă și testarea Helicobacter pylori, iar în cazul în care acesta este prezent, se administrează tratamentul de eradicare pentru a preveni apariția complicațiilor și pentru menținerea funcționalității normale a organismului.

Medicul gastroenterolog vă poate ajuta în sensul confirmării diagnosticului și cu stabilirea schemei optime de tratament, conform noilor recomandări.

În concluzie, abordarea infecției cu Helicobacter pylori necesită o înțelegere profundă a simptomelor și complicațiilor asociate. Prin diagnosticarea corectă și administrarea unui tratament adecvat, putem preveni evoluția către afecțiuni mai grave și putem îmbunătăți calitatea vieții pacienților. Este esențială colaborarea cu specialiștii în gastroenterologie pentru a urma cele mai bune practici și pentru a menține sănătatea optimă a sistemului digestiv.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed Aviației sau DigestMed Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Autor:  Alexandru Petraru, Medic specialist gastroenterolog

Abordarea pacienților care necesită proceduri endoscopice când sunt sub tratament cu anticoagulante sau antiagregante plachetare este un subiect de mare importanță în gastroenterologie. Aceste medicamente, esențiale în prevenirea formării cheagurilor de sânge, trebuie gestionate cu atenție pentru a minimiza riscurile de sângerare în timpul procedurilor endoscopice. În acest context, distincția între anticoagulante și antiagregante plachetare și înțelegerea mecanismelor lor de acțiune devine extrem de importantă pentru o pregătire adecvată a pacientului și pentru evitarea complicațiilor.

Înainte de a înțelege mai bine indicația de oprire a anticoagulantelor sau antiagregantelor plachetare, trebuie să amintim care este rolul lor, ce legătură există între acestea și examinarea endoscopică.

Care este diferența dintre anticoagulante și antiagregante?

• Atât antiagregantele, cât și anticoagulantele previn formarea de cheaguri în vase, dar funcționează în moduri diferite. Amintim că principalele celule din sânge sunt: celulele roșii (eritrocitele) care transportă oxigenul în organism, celulele albe (leucocitele) care contribuie la lupta împotriva infecțiilor și plachetele (trombocitele) cu rol major în formarea de cheaguri și prevenirea sângerărilor excesive.

• Hemostaza reprezintă procesul care stă la baza formării cheagurilor, aceasta fiind împărțită în: hemostază primară, care implică formarea unui dop plachetar prin intermediul agregării (legării) trombocitelor la nivelul endoteliului vascular și hemostază secundară, care presupune formarea cheagului de fibrină stabil cu ajutorul factorilor cascadei coagulării.

• Antiagregantele plachetare interferează cu procesul de legare al trombocitelor, iar anticoagulantele intervin asupra factorilor implicați în cascada coagulării, acestea fiind prescrise de regulă pentru prevenirea evenimentelor trombotice arteriale sau venoase. În anumite situații clinice particulare, acestea se pot asocia.

Când sunt indicate?

Primul și cel mai utilizat antiagregant este Aspirina care inhibă formarea dopului plachetar prin inhibiția ireversibilă a ciclooxigenazei, enzimă ce stă la baza agregării plachetare. Este utilizată în profilaxia primară a evenimentelor trombotice arteriale pentru stabilizarea plăcilor de aterom, la pacienții cu factori de risc cardiovascular ce predispun la accidente vasculare cerebrale ischemice (AVC), sindroame coronariene acute (infarct miocardic) și în ischemia periferică (cum este arterita obliterantă de membre inferioare).

Este indicată de asemenea în profilaxie secundară la pacienții care au avut un accident vascular cerebral ischemic, sau ca “dublă antiagregare”, alături de un antiagregant din clasa antagoniștilor de receptor P2Y12 – Tienopiridinele (Clopidogrel – Plavix, Ticagrelol – Brilique, Prasugrel – Efient), la pacienții care au avut un infarct miocardic, au efectuat angioplastie percutană cu montare de stent sau operații de by-pass la nivelul arterelor coronare.
Anticoagulantele acționează asupra cascadei coagulării inhibând direct sau indirect anumiți factori ai acesteia. Sunt indicate atât în profilaxia, cât și în tratamentul evenimentelor tromboembolice. Acestea sunt utilizate în diverse situații, cum ar fi: trombozele venoase profunde, emboliile pulmonare, sindroamele coronariene acute, precum și la pacienți cu proteze valvulare sau cu fibrilație atrială.

Se clasifică în anticoagulante injectabile (Heparina nefracționată, heparinele cu greutate moleculară mică: Enoxaparină – Clexane / Dalteparină – Fragmin / Tinzaparină – Innohep, Fondaparina – Arixtra), utilizate de regulă pe parcursul spitalizării și anticoagulante orale, ce sunt de regulă prescrise la domiciliu. Cel mai vechi reprezentant al anticoagulantelor orale este Acenocumarolul / Warfarina (Sintrom, Trombostop), preferat mai ales la pacienții cu valve metalice și disfuncție renală sau hepatică severă. Acesta necesită suprapunerea cu un anticoagulant injectabil la inițiere și monitorizarea cel puțin lunară a statusului coagulării (prin monitorizarea INR) pe tot parcursul utilizării.

Anticoagulantele orale directe (Apixaban – Eliquis / Dabigatran – Pradaxa / Rivaroxaban – Xarelto / Edoxaban – Roteas) reprezintă o alternativă pentru pacienții cu fibrilație atrială sau tromboză venoasă profundă, ale căror comorbidități nu contraindică utilizarea acestora și prezintă avantajul de a nu necesita monitorizarea periodică a coagulării.

În ce constă endoscopia digestivă?

Endoscopia digestivă se împarte în endoscopie digestivă superioară (Gastroscopia), când se examinează esofagul, stomacul și prima porțiune a intestinului subțire (duodenul) și endoscopie digestivă inferioară (Colonoscopia), când este examinat întreg intestinul gros (colonul) și ultima porțiune a intestinului subțire (ileonul). Ambele proceduri utilizează tuburi flexibile de lungimi diferite, ce prezintă la capăt o cameră video prin care examinatorul poate vizualiza tractul digestiv. Sunt de asemenea dotate cu o serie de canale: de insuflație (pe care se introduce oxigen sau dioxid de carbon pentru a dilata segmentele tubului digestiv și a permite examinarea corespunzătoare a acestora), de aspirație (pe care se pot aspira secrețiile tubului digestiv, sângele și aerul introdus de examinator, la finalul investigației) și de lucru (pe care se introduc instrumente utilizate pentru prelevarea de biopsii sau efectuarea procedurilor terapeutice).

Există durere în timpul endoscopiei digestive?

Endoscopia digestivă superioară nu este dureroasă. Pacientul trebuie să se asigure că nu prezintă implanturi dentare sau proteze detașabile care ar putea fi mobilizate în timpul procedurii. Odată începută procedura, acesta poate resimți o senzație de greață / vomă odată ce endoscopul (tubul flexibil) atinge baza limbii, care se poate diminua pe parcursul efectuării procedurii. Se poate opta pentru utilizarea unui spray cu Lidocaină (Xilină) pentru amorțirea limbii și reducerea senzației de greață. Căile respiratorii rămân libere pe tot parcursul efectuării procedurii, pacientul fiind capabil să respire în tot acest timp.

În timpul endoscopiei digestive inferioare (colonoscopiei) pacientul poate simți un disconfort abdominal similar senzației de balonare, dat de insuflarea gazelor (oxigen sau dioxid de carbon),  investigație necesară pentru examinarea și parcurgerea corespunzătoare a intestinului. De asemenea, buclarea endoscopului poate apărea odată cu depășirea unghiurilor colonului și poate genera un disconfort suplimentar, dar de regulă, investigația poate fi dusă până la capăt.

Ambele proceduri pot fi efectuate atât fără sedare, cât și cu sedare ușoară (cu Midazolam) sau profundă (cu Propofol). Dacă pacienții prezintă un reflex de vomă accentuat, prag scăzut al sensibilității dureroase sau au avut intervenții chirurgicale abdominale în urma cărora se pot forma aderențe post-operatorii ce fac segmentele intestinului mai puțin flexibile, se recomandă efectuarea procedurii cu anestezie profundă, atât timp cât aceștia nu prezintă comorbidități cardio-respiratorii care ar putea contraindica acest lucru.

Când este indicată endoscopia digestivă superioară?

Diagnostică:

• Prezența simptomatologiei de tub digestiv superior (reflux gastro-esofagian, arsuri, stări de greață sau vomă, durere la nivelul etajului abdominal superior) care nu cedează după administrarea tratamentului adecvat sau la cei cu vârstă mai mare de 45 de ani.
• Dificultate (disfagie) sau durere (odinofagie) la înghițire a alimentelor.
• Vărsături recurente, de cauză incertă.
• Scădere ponderală nejustificată.
• Anemie de cauză necunoscută, pusă în evidență prin scăderea hemoglobinei.
• Exteriorizare de sânge, fie sub forma vărsăturilor cu sânge roșu sau cu aspect de ”zaț de cafea”, fie prin scaune moi, negre ”ca păcura”, sugestive pentru o hemoragie de la nivelul tractului digestiv superior.
• Istoric de ulcer esofagian, gastric sau duodenal, la pacienții aflați sub tratament anticoagulant, antiagregant sau cu antiinflamatoare non-sterioidiene pe termen lung.
• Supravegherea pacienților la care se suspectează hipertensiunea portală pentru identificarea sau tratarea varicelor esofagiene.
• Identificarea și biopsierea leziunilor puse în evidență de examenele imagistice: ulcer esofagian, gastric sau duodenal, stenoze la nivelul tractului digestiv superior, leziuni cu aspect sugestiv pentru neoplazii de tract digestiv superior.
• Evaluarea injuriei post-caustice.
• Istoric familial de cancer esofagian, gastric sau duodenal, cu vârsta mai mare de 45-50 de ani sau cu 5 ani înaintea diagnosticării cancerului.
• Pentru urmărirea pacienților cu sindroame genetice predispozante la neoplasme digestive (ex. Sindromul polipozei adenomatoase familiale, Sindrom Lynch).
• Control endoscopic la pacienții care au efectuat o procedură de chirurgie bariatrică.

Terapeutică:

• Rezecția leziunilor protruzive (polipilor) cu risc de malignizare sau risc crescut de sângerări repetate (mai ales la pacienții aflați sub tratament anticoagulant sau antiagregant), prin polipectomie, rezecție endoscopică submucosală sau disecție endoscopică submucosală.
• Tratarea leziunilor tubului digestiv superior care pot sângera, precum: ulcere, leziuni vasculare sau formațiuni tumorale pentru care se poate efectua injectarea de adrenalină, pulverizarea cu pudră hemostatică, montarea de clipuri hemostatice, coagularea cu plasma argon sau electrocoagularea.
• Ligatura varicelor esofagiene cu benzi elastice.
• Extragerea corpilor străini.
• Dilatarea endoscopică a stenozelor.
• Injectarea de toxină botulinică, dilatarea endoscopică cu balon sau miotomia endoscopică per-orală (POEM), în cazul acalaziei.
• Montarea endoscopică a unei gastro/jejunostome pentru nutriție în cazul stenozelor esofagiene ce nu permit trecerea alimentelor, iar dilatarea acestora nu este indicată / posibilă. Jejunostomia percutanată este utilizată și la pacienții cu boala Parkinson avansată, pentru a administra tratamentul direct în tractul digestiv, asigurând absorbția corespunzătoare a acestuia.
• Tratamentul endoscopic al leziunilor premaligne – ablația prin radiofrecvență a esofagului Barret cu displazie.

Când este indicată endoscopia digestivă inferioară (Colonoscopia)?

Diagnostică:

• Screening pentru cancerul colorectal la pacienții cu vârstă mai mare sau egală cu 50 de ani.
• Diareea cronică a cărei cauze nu poate fi identificată.
• Anemie de cauză necunoscută, obiectivată prin scăderea hemoglobinei
• Exteriorizarea sângelui în scaun.
• Detectarea sângelui în materiile fecale în urma efectuării unui test pentru hemoragii oculte (Hemocult) sau imunohistochimic fecal (FIT).
• Supravegherea endoscopică a pacienților cu boli inflamatorii intestinale.
• Istoric familial de cancer colorectal, cu vârsta mai mare de 45-50 de ani sau cu 5 ani mai devreme decât vârsta la care a fost diagnosticat membrul familiei.
• Pentru urmărirea pacienților cu sindroame genetice predispozante la neoplasme digestive (ex.: Sindromul polipozei adenomatoase familiale, Sindrom Lynch).

Terapeutică:

• Rezecția leziunilor protruzive (polipilor) cu risc de malignizare, prin polipectomie, rezecție endoscopică submucosală sau disecție endoscopică submucosală.
• Tratarea leziunilor tubului digestiv inferior care pot sângera, precum: leziunile de rectită radică, leziuni vasculare, diverticulii, leziunile post-polipectomie sau formațiuni tumorale, pentru care se poate efectua injectarea de adrenalină, pulverizarea cu pudre hemostatice, montarea de clipuri hemostatice, ligatura, coagularea cu plasmă argon sau electrocoagularea.
• Protezarea (montarea de stent) a tumorilor stenozante.
• Extragerea corpilor străini.
• Decompresia volvulusului intestinal.

Când trebuie oprit tratamentul antiagregant sau anticoagulant?

Există două situații în care este indicată întreruperea acestora, mai precis în cazul efectuării unei proceduri endoscopice terapeutice sau în cazul hemoragiilor digestive, situație în care pacientul trebuie să se prezinte de urgență la spital pentru a fi evaluat de către un medic.

Pentru oprirea tratamentului trebuie ținut cont atât de riscul de sângerare al procedurii endoscopice, precum și de riscul de evenimente tromboembolice al pacientului.

Care sunt procedurile endoscopice cu risc scăzut de sângerare?

• Endoscopia digestivă diagnostică, cu sau fără prelevare de biopsie.
• Enteroscopia (examinarea intestinului subțire cu un endoscop cu o lungime mai mare, asistată de un dispozitiv extern sau de baloane atașate endoscopului).
• Eco-endoscopia diagnostică, fără prelevarea de biopsie și fără efectuarea unui gest terapeutic (evaluarea ecografică a organelor digestive prin intermediul unui endoscop cu o sondă ecografică montată la capătul dispozitivului).
• Montarea de stent biliar sau pancreatic prin colangio-pancreatografie retrogradă endoscopică (ERCP), fără efectuarea sfincterotomiei.
• Montarea unui stent esofagian, enteral (la nivelul intestinului subțire) sau colonic.

Care sunt procedurile endoscopice cu risc crescut de sângerare?

• Polipectomia, rezecția endoscopica submucosală sau disecția endoscopică submucosală.
• ERCP cu efectuarea sfincterotomiei (secționarea electrică a papilei duodenale pe o lungime de 1-1,5 cm pentru extragerea calculilor mai mari de 5 mm, tratamentul disfuncțiilor de sfincter Oddi sau facilitarea tratamentului endoscopic terapeutic – montarea de stent, dilatarea stenozelor sau prelevarea de biopsii).
• Ligatura endoscopică a varicelor esofagiene.
• Montarea endoscopică a unei gastro/jejunostome.
• Eco-endoscopia cu prelevarea de biopsii sau efectuarea unui gest terapeutic (cel mai frecvent montarea unui stent pentru drenarea chisturilor pancreatice direct in stomac).
• Ablația prin radiofrecvență a leziunilor premaligne (ex. Esofagul Barret cu displazie) la nivel esofagian sau gastric.

Cum stabilim riscul de tromboză arterială în cazul opririi antiagregantelor plachetare?

Risc scăzut de tromboză arterială:

• boală cardiacă ischemică, fără prezența unui stent coronarian;
• boală cerebrovasculară;
• boală vasculară periferică.

Risc crescut de tromboză arterială:

• prezența unui stent farmacologic activ, în primele 12 luni de la montare;
• prezența unui stent metalic, în prima luna de la montare.

Cum stabilim riscul de eveniment tromboembolic în cazul opririi tratamentului anticoagulant oral?

Risc tromboembolic scăzut:

• fibrilație atrială, fără asocierea factorilor de risc cardio-vascular (scor CHA2DS2-VASc </= 4);
• prezența unei valve biologice;
• mai mult de 3 luni de la ultimul eveniment tromboembolic.

Risc tromboembolic crescut:

• fibrilație atrială cu accident vascular cerebral ischemic sau accident ischemic tranzitor în antecedente, ce asociază 3 sau mai multe din următoarele criterii: Insuficiență cardiacă congestivă, hipertensiune arterială (TA > 140/90 mmHg), vârstă mai mare de 75 de ani sau diabet zaharat;
• fibrilație atrială, cu stenoză mitrală sau prezența unei valve metalice/organice;
• prezența unei valve metalice mitrale sau aortice;
• mai puțin de 3 luni de la ultimul eveniment tromboembolic;
• tromboembolism venos anterior, aflat sub tratament cu Acenocumarol / Warfarină (Sintrom, Trombostop), cu INR ce trebuie menținut la 3,5.

Cum procedăm în cazul procedurilor endoscopice cu risc scăzut de sângerare? (ex. Endoscopie digestivă diagnostică cu sau fără prelevare de biopsie)

• Ghidurile recomandă continuarea tratamentului antiagregant plachetar (Aspirină, Plavix, Efient, Brilique).
• La pacienții aflați sub tratament anticoagulant cu Sintrom se va recolta INR cu o săptămână înaintea efectuării procedurii, iar dacă acesta se află în afara intervalului terapeutic, dar este < 5, se va scădea doza zilnică până când revine la intervalul dorit.
• La pacienții aflați sub tratament cu anticoagulante orale directe – DOAC (Eliquis, Xarelto, Pradaxa, Roteas) nu se va administra comprimatul în dimineața efectuării procedurii, aceasta putând fi efectuată în siguranță la 12 ore după ultima doză de Eliquis sau Pradaxa (care se administrează de 2 ori pe zi) și la 24 de ore după ultima doză de Xarelto sau Roteas (care se administrează o singură dată pe zi).
• În cazurile cu risc de acumulare al DOAC (insuficiență renală, vârstă înaintată, utilizare concomitentă a altor medicații), oprirea DOAC poate fi luată in considerare cu 12-24 ore mai devreme.
• După o procedură cu hemostază imediată și completă, anticoagulantele orale directe pot fi reîncepute în ziua următoare, la cel puțin 24 de ore după procedură.

Cum procedăm în cazul procedurilor endoscopice cu risc crescut de sângerare (ex. Polipectomie)?

Tratamentul Antiagregant Plachetar

• De principiu, tratamentul cu aspirină poate fi continuat pentru orice procedură endoscopică, cu excepția ampulectomiei (rezecției endoscopice a papilei duodenale), caz în care se va întrerupe cu cel puțin 7 zile înainte de intervenție. Uneori, medicul gastroenterolog poate opta pentru întreruperea acesteia în cazul anumitor proceduri cu risc crescut de sângerare, dacă aceasta a fost prescrisă pentru profilaxie primară. Când este prescrisă pe termen lung pentru profilaxie secundară, aspirina reduce cu o treime evenimentele vasculare, iar întreruperea acesteia a fost asociată cu o creștere de trei ori a riscului cardiovascular și a evenimentelor cerebro-vasculare în primele 7-10 zile de la întrerupere. Astfel, oprirea aspirinei în această situație se va face doar cu acordul medicului cardiolog curant, dacă situația o impune.
• La pacienții cu risc scăzut de tromboză arterială, antiagregantele de tipul tienopiridinelor (Plavix, Efient, Brilique) pot fi oprite cu 5-7 zile înaintea efectuării procedurii, cu indicația de a fi reluate ulterior la 1-2 zile. Tratamentul cu aspirină va fi continuat dacă este deja prescrisă.
• În cazul pacienților cu risc crescut de tromboză arterială se poate lua în considerare oprirea tienopiridinelor (Plavix, Efient, Brilique), dacă au trecut 6-12 luni de la montarea unui stent farmacologic activ sau mai mult de 1 lună de la montarea unui stent metalic, cu menținerea tratamentului cu aspirină. Aceasta decizie va fi luată doar după consultarea medicului cardiolog curant și a pacientului, pentru a evalua atent riscurile și beneficiile implicate.

Tratamentul Anticoagulant Oral

• La pacienții aflați sub tratament cu Sintrom, cu risc tromboembolic scăzut, se va opri tratamentul cu 5 zile înaintea procedurii, cu evaluarea coagulării prin recoltarea INR, care trebuie sa fie 1,5. Tratamentul poate fi reluat ulterior în seara procedurii, cu monitorizarea INR pentru a se asigura că este în intervalul terapeutic.
• La cei care urmează tratament cu Sintrom, dar au risc tromboembolic crescut, se va opri tratamentul cu 5 zile înaintea efectuării procedurii, la 2 zile de la oprire se va iniția tratamentul anticoagulant injectabil la domiciliu cu heparină cu greutate moleculară mică (Clexane) până în seara de dinaintea procedurii. Tratamentul cu Sintrom poate fi reluat în seara procedurii în doza obișnuită, suprapus cu tratamentul cu Clexane, până la obținerea unui INR aflat în intervalul terapeutic.
• La pacienții care urmează tratament cu anticoagulante orale directe (Eliquis, Xarelto, Pradaxa, Roteas) se va administra ultima doză cu 3 zile înaintea efectuării procedurii endoscopice (ex. dacă procedura se va efectua în ziua de luni, ultima administrare se va face vineri). În mod particular, în cazul tratamentului cu Pradaxa la pacienții cu funcție renală afectată (Clearance al creatininei între 30-50 ml/min), ultima doză va fi administrată cu 5 zile înaintea efectuării procedurii. Acestea pot fi reluate apoi la 2-3 zile, în funcție de tipul procedurii și riscul de sângerare. În cazurile cu risc tromboembolic mare, se poate administra Clexane la 6-8 ore după procedură, cu reluarea anticoagulantului oral direct la 2-3 zile.

Trebuie menționat faptul că întreruperea tratamentului antiagregant sau anticoagulant trebuie făcută doar sub supravegherea unui medic și pacientul nu trebuie să oprească din proprie inițiativă aceste medicamente fără ca medicul să indice acest lucru.

În concluzie, managementul pacienților care urmează tratamente anticoagulante sau antiagregante plachetare înainte de procedurile endoscopice este esențial pentru siguranța și eficacitatea intervențiilor. Prin înțelegerea profundă a modului în care aceste medicamente influențează coagularea și stabilirea unor protocoale clare pentru întreruperea sau continuarea tratamentului, medicii pot reduce semnificativ riscurile asociate și pot îmbunătăți rezultatele clinice pentru pacienți. Colaborarea interdisciplinară și aderarea la ghidurile clinice actualizate sunt, de asemenea, vitale pentru a naviga cu succes acest aspect complex al îngrijirii gastroenterologice.

Vă invităm să discutați cu specialiștii noștri în oricare dintre centrele medicale DigestMed, Aviației sau Militari. De asemenea, aveți posibilitatea să vă programați vizita fie utilizând platforma online, fie apelând la numărul 021 9306.

Bibliografie

1. Andrew M. Veitch, Franco Radaelli, Raza Alikhan et. al. Endoscopy in patients on antiplatelet or anticoagulant therapy: British Society of Gastroenterology (BSG) and European Society of Gastrointestinal Endoscopy (ESGE) guideline update. Endoscopy 2021; 53(09): 947-969.
2. Sigrun Halvorsen, Julinda Mehilli, Salvatore Cassese et al. 2022 ESC Guidelines on cardiovascular assessment and management of patients undergoing non-cardiac surgery: Developed by the task force for cardiovascular assessment and management of patients undergoing non-cardiac surgery of the European Society of Cardiology (ESC) Endorsed by the European Society of Anaesthesiology and Intensive Care (ESAIC). European Heart Journal, Volume 43, Issue 39, 14 October 2022, Pages 3826–3924, https://doi.org/10.1093/eurheartj/ehac270.
3. Anca Trifan, Cristian Gheorghe, Dan Dumitrașcu, Mircea Diculescu, Liana Gheorghe, Ioan Sporea, Marcel Tanțău, Tudorel Ciurea. Gastroenterologie și Hepatologie clinică – Ediție revizuită și completată. Editura Medicală, 2023.  ISBN: 978-973-39-0944-6.